Protopopiatul de Criuleni si Dubasari 212s
Ziarul nostru
nika new
Calendarul postărilor
august 2020
L Ma Mi J V S D
 12
3456789
10111213141516
17181920212223
24252627282930
31  
Arhiva

PostHeaderIcon Părintele Nicolae Ciobanu – de 20 de ani paroh la Cruglic și primul cetățean de onoare al satului

    Mereu bine dispus și cu chipul luminat de zâmbet – așa este imaginea preotului Nicolae Ciobanu, paroh al cruglicenilor deja de 20 de ani. Când a fost numit preot în sat, știa că avea de construit o biserică, dar pentru că la paraclisul din cimitir veneau foarte puțini enoriași, însoțit de un membru al consiliului bisericii, a mers de la casă la casă ca să-și cunoască parohia. A descoperit, că unii din ei trăiau foarte greu, și chiar de atunci, din puținul care-l avea biserica, a început a le oferi mici ajutoare. La început împărțea din pâinea care se aduna la biserica, ca pe urmă să le ofere mici ajutoare din necesarul pentru consum, igienă… Așa s-a împrietenit cu oamenii din sat, le-a spus ce are de gând să facă, iar ei l-au tratat mai întâi cu neîncredere, ca mai apoi să-l accepte și să-l urmeze…

–        Cum ati ajuns 20 de ani în urmă la Cruglic, cum a fost prima vizită, cum a fost primul an?

–        În anul 2000, la 11 februarie, am fost chemat la Mitropolie, pentru a primi decret sau foaie de numire ca preot la Cruglic. Atunci slujeam la Pervomaisk, r. Căinari, și din cauză că acolo locuiau mulți ucraineni, bulgari, ruși, aveam bariera lingvistică, și am depus o cerere ca să fiu transferat întrun sat cu români, cu moldoveni. Am primit un sunet de la protopopul jud. Chișinău, Nicolae Robu, că va trebui să merg la Cruglic. Mi s-a spus atunci denumirea satului, dar cred că în 5 minute i-am și uitat-o. Îi spuneam soției că ne trimite întrun sat din r. Criuleni, denumirea căruia începe cu litera ”B”. Pe urmă soția râdea de mine, când mi-am amintit că e Cruglic… În prima vizită veneam dispre Ohrincea și am văzut în vârf de sat o clopotniță, o cruce. Era căsuța de rugăciune din cimitir, unde am slujit perioada până s-a construit biserica. Până atunci, noi ne-am împrietenit cu satul, ne-am apropiat, ne-am propus să construim biserica, ne-am organizat, la 19 septembrie 2000 a început săpatul temeliei, ca până la sfârșitul anului deja să ne ridicam cam un metru de la suprafața pământului. Ca primul an, cred că ne mișcam foarte bine. Aveam jumătate de an la Cruglic, cu unii nici nu ne cunoșteam bine. Referitor la emoțiile pe care le-am trăit – a fost ca întro familie nouă, când vii și nu cunoști pe nimeni, în schimb oamenii te acceptă așa cum ești și oamenii au dorit să vadă, în cazul dat, în persoana mea, un om pe care ei îl așteptau, un preot bun, poate și un profesor bun. La 1 septembrie 2000 am început a preda religia în școală, continui și astăzi.

–        În ce circumstanțe ați început construcția bisericii ?

–        În anul 2000, era alocat terenul, creștiunii au adus de la marginea satului, de la o fostă tabără, piatră de calcar, cred că de prin 1996, dar nu avea cine, probabil, să-i organizeze. În câțiva ani o parte din piatră se măcinase și nu mai era bună de folosință. Dacă venea altcineva, cu siguranță că lucrurile mergeau mai bine, dar am fost eu trimis și a mers cum a mers, dar în 4 ani biserica s-a construit. Jumătate de an a durat amenajarea ei pe dinăuntru, instalarea iconostasului. Prima liturghie în biserica nouă ”Minunea Sf. Arh. Mihail” a avut loc pe 7 ianuarie 2005, de Nașterea Domnului.

–        Când ați simțit că oamenii vă urmează?

–        În general, am un respect foarte mare de crugliceni. Eu eram un tânăr de nici 23 de ani și undeva bariera asta a vârstei mi se părea un obstacol. Mă gândeam în sinea mea, cum mă voi înțelege cu ei, că sunt tânăr, dar oamenii au ascultat. Majoritatea dintre ei au fost foarte implicați atât financiar, cât și fizic. La început unii spuneau ”acuma am bani, dar nu pot da, însă voi aduce singur când voi vedea că lucrările merg”. Eu mă supăram în sinea mea și mă gândeam, cu ce să fac, dacă nu au încredere?! Pe urmă mi-am dat seama de ce: la Cruglic au fost situații când s-au mai strâns bani pentru construcția bisericii, și au dispărut strângătorii cu tot cu bani, sau banii s-au devalorizat și au putut  să procure doar câteva borcane de vopsea pentru niște uși. Rugam lumea să se implice cum pot, și ei îmi dădeau câte 5 -10 lei, or, 100 de lei în anul 2000 erau bani valoroși, rar cine își permitea să doneze atâta, iar noi nu impuneam taxe… Tot ce adunam cheltuiam pentru procurarea materialelor de construcție și achitarea meșterilor. În rest, hamali sau doritori să facă mortar, erau doar voluntari. Vreau să spun că noi nu am făcut mortar cu betonieră. Nici prin cap nu ne-a trecut că putem cumpăra una! Tot mortarul pentru biserică a fost făcut de crugliceni, amestecând manual în jurul a mai multe vase! Și mortarul pentru boltă a fost făcut cu mâna, dar deja bolta a fost ridicată cu macaraua. A fost foarte greu să aduni 20-30 de oameni pe zi! Rugam câte trei patru goispodine și pregăteau prânzul, pe cheltuiala lor. S-a implicat lumea enorm!  Au crezut în mine și au oferit primul ajutor regretatul președinte al raionului, Grigore Sîrbu (a oferit fier armat pentru betoane), și dl Ion Popa, directorul asociației de consum (ne-a ajutat cu câteva tone de ciment), și primarul Ion Grecu. Mulțumim și regretatului Nicolae Frumosu, care a fost aproape de noi în această perioadă, cu experiența sa de constructor, și cu tot nisipul care a fost nevoie, cu transport și partea logistică. L-am avut diriginte de șantier pe Vasile Vatavu. Cu ajutorul lor, a început construcția bisericii, iar oamenii dacă au văzut că lucrul merge, s-au unit și s-au implicat material. Cred că dacă aș începe azi, ar fi mult mai greu.

–        Despre implicare. Am avut foarte multe ocazii să scriem despre preotul Nicolae Ciobanu și proiectele pe care le-ați reușit pe parcursul păstoriei dumneavoastră: am remarcat că ați fondat la Cruglic primul ONG, v-ați implicat pentru cei mai bătrâni și mai săraci cu cantina parohială, cu scutece pentru bătrâni, ați organizat biblioteca parohială, tabără de vară pentru copii, că e prima biserică care a avut un teren de joacă pentru copii în curte, maratonul de biciclete sau conectarea donatorilor cu oamenii care au avut nevoie de cărbuni. E normlă această implicare pentru preoțime, pentru că nu o observăm peste tot?

–        Sigur, că nu este normală, pentru că un preot trebuie să se roage, să meargă și să cerceteze creștinii, să meargă din casă în casă și să îi ghideze cum să se roage, cum să postească, să discute cu ei, să le vadă necazurile. Un preot trebuie să fie cât mai aproape de creștini. Dar reieșind din situația pe care o avem în țară, cuntem cumva impuși de conștiință pentru a întinde o mână de ajutor omului care are nevoie. Pe parcursul acestor ani ne-am îngrijit o perioadă destul de lungă de vreo 30 de copii și vreo 25 de bărtâni care luau prânzul la biserică în fiecare zi. Aveam bucătar achitat și pregătea bucate. Atunci oamenii aveau nevoie de hrană, de grijă și noi le-am întins o mână de ajutor, celor mai săraci. I-am rugat să depună efort, să vină la biserică, să comunice și să ia prânzul. Apoi lumea a început să plece peste hotare și atunci a plecat și bucătarul nostru. Dar plecarea a fost benefică. Oamenii de peste hotare se îngrijeau mai bine de părinții lor, am simțit schimbarea. Deci, preotul trebuie să facă altceva, dar având în vedere situația din țara noastră, el trebuie să se implice cu tot ce e posibil. Și acuma facem cum simțim. Pregătim și distribuim la sărbătorile de iarnă câte 30-40 colete alimentare, tot atâtea pregătim pentru săptămâna aceasta, pentru cei mai necăjiți, cu produse de Paște, să simtă și ei mireasma sărbătorilor pascale. Ne-am orientat în lucrul cu tânăra generație. Am început doi ani în urmă o tabără de vară pentru copii, pe trei zile, cu voluntari de la Iași și din satul nostru, ca după trei zile copiii să ne roage să mai facem ceva ”măcar până sâmbătă”. Sperăm ca anul acesta să organizăm a doua ediție a acestei tabere.

–        Aveți și o carieră frumoasă în cadrul Mitropoliiei Moldovei. Ce funcție și rang bisericesc aveți acum?

–        Din 2008 sunt președintele Sectorului Cultură al Mitropoliei Moldovei. Nu prea pun accent pe ranguri, dar am ajuns la cea mai înaltă treaptă preoțească – protoereu mitrofor.

–        În februarie, consiliul local v-a acordat titlul de ”Cetățean de onoare al s. Cruglic”, sunteți primul cetățran de onoare. Ce însemnătate are acest titlu pentru Dvs?

–        Pentru mine orice atenție din partea locuitorilor s. Cruglic, în cazul de față – din partea administrației publice locale, înseamnă că eu am de muncit mai mult. Înseamnă că lumea observă ceea ce fac, că e foarte atență la lucrarea preotului, și aici am fost apreciat pentru munca de 20 de ani. Pentru mine titlul acesta, ca și titlul ”Omul Anului 2006 în domeniul spiritualitate în r. Criuleni”, a însemnat că ceea ce am început am început corect și trebuie să fiu mai aproape de oameni, cu noi modalități de a ajunge la inimile lor.

–        20 de ani în urmă, împreună cu regretatul Andrei Ciorba, ati organizat primul festival pascal ”Hristos a Înviat!” la Cruglic, festival care ulterior, din voia întâpmlării sau a șefilor, a devenit ”ambulant”. Nu aveți senzația că ”vi s-a furat” festivalul, care ajunge iată-iată la a XX-a ediție?

–        Am spus despre asta încă în anul 2010. În 2009 a fost propunerea ca festivalul să fie unul care va merge prin mai multe sate. Atunci am propus și Direcției Cultură, și Protopopiatului, să naștem un alt festival pentru raion. Dar s-a insistat și noi am spus că până în 2010 nu-l oferim nimănui, iar din 2011, dacă atât se insistă, suntem de acord că fie în altă localitate. Am simțit  mereu lipsa acestui festival, dar cel puțin ne-am propus ca în fiecare 10 ani el să se întoarcă înapoi la baștină. Și în anul 2020 trebuia să fie festivalul la Cruglic, deja am început organizarea lui, dar din cauza molimei și virusului care bântuie, nu suntem siguri, dar probabil va putea fi organizat până la Duminica Mare, poate în alt format, cu mai puține colective.  Vom vedea ce reguli ne vor impune autoritățile, dacă scăpăm sau nu de molimă. Noi ne dorim să-l organizăm, se face o atmosferă extaordinară în sat, cu cântări pascale din centrul satului, cu mulți oaspeți, îmbrăcați frumos în haine naționale…

–    Aceeași situație excepțională impune reguli și pentru liturghiile din biserici. Cum va fi în acest an Paștele la Cruglic?

–        Ascultăm de îndemnul autorităților. Deja de câteva săptămâni în biserica din Cruglic slujește preotul cu doi cântăreți, păstrăm distanța socială. La Cruglic lucrurile sunt aranjate bine, fiindcă biserica are sistem sonor și de câțiva ani slujba este difuzată în întreg satul. Referitor la noaptea pascală, ea va fi fix așa. Preotul va sluji și se va ruga doar cu cântăreții, în biserică, iar enoriașii se vor ruga de acasă. Chiar dacă nu vor mânca anul acesta cozonac sfințit, vor bea o înghițitură de agheasmă, se vor ruga, vor spune ”Hristos a Înviat”! și așa vor sărbători din punct de vedere alimentar sărbătoarea pascală. În rest, ne vom ruga cu ei întrun gând și întrun cuget, fiindcă ceea ce se va face în biserică se va auzi la casa fiecăuia.

–        Ce mesaj ați adresa cititorilor ziarului ”Est-Curier”, care au avut un post pascal mai deosebit și care au simțit lipsa comunicării duhovnicești în lăcașele în care s-au obișnuit să se roage?

–        Întradevăr, postul acesta a fost deosebit, dar a trecut foarte repede! Am simțit un gol în suflet și chiar o durere în prima zi când am slujit singur în biserica goală, doar cu doi cântăreți. Mi-a venit un gând: am fost fericiți perioada aceasta, chiar și acei 20 de ani câți sunt eu în Cruglic, și perioada de 30 de ani de când s-au deschis bisericile, și n-am știut! Am fost liberi să-L mărturisim pe Hristos, să mergem să ne rugăm la biserică, iar acum nimeni nu ne prigonește, dar sunt puse niște restricții. Nu putem merge la biserică ca să nu ne molipsim sau să nu molipsim pe cineva, sunt niște impedimente de a merge și a lăuda pe Dumnezeu, așa cum făceam altă dată. Și nu știm ce urmează după aceasta. Vreau să transmit cititorilor, să se bucure de orice rază de soare pe care Dumnezeu o transmite, de orice zâmbet, să îngenuncheze și să-l mulțumească pe Dumnezeu pentru faptul că a avut o noapte liniștită, pentru faptul că s-a trezit și a găsit toți membrii familiiei în viață, n-a primit vești că a decedat un părinte sau rudă. Să îl rugăm pe bunul Dumnezeu să ne binecuvânteze activitatea, viața familială, cu speranța că totul va fi bine. Această perioadă de epidemie mi-a oferit prilej să stau acasă și să joc șah cu copiii, am citit mai mult, am discutat mai mult. Am simțit plăcerea de a fi în sânul familiei și foarte mult mi-a plăcut! După această eu o să aplic altă strategie, voi sta mai mult pe acasă, voi oferi mai multă atenție familiei. Soția mea lucrează, ea este medic, ea merge la serviciu, ceilalți stau acasă. Avem trei copii. Cea mai mare fiică e studentă în anul trei la Universitatea de Medicină, ceilalți sunt mai mici.  Avem timp mai mult și o așteptăm pe mămica noastră cu mâncarea făcută, cu masa pusă, o invităm la masă. În felul acesta se nasc niște valori. Eu zic, din tot ceea ce se pertece în viață rău, să privim partea pozitivă. Ne-am apropiat mai mult de Dumnezeu. Familia noastră permanent se roagă, iar în perioada de epidemie, am început să citim canoane și Psaltirea împreună. La ora 9 seara toată familia îngenunchem și ne rugăm împreună. Sunt niște lucruri care întăresc relațiile de familie.

Pentru conformitate, Svetlana Cernov 

Preluat: www.estcurier.md

Comentariile la articol