Se apropie Duminica Iertării, zi în care, din dorința de a începe  postul mare împăcați cu toți, obișnuim din dragoste fiiască a  ierta  pe cei care ne-au greșit. Pentru a putea aduce ca dar, pârga sufletului nostru, la Altarul Ziditorului,  este necesar a ierta pe aproapele nostru (Mat.5,23-24), chiar de va fi nevoie și de mai multe ori într-o zi; ,,Nu zic ție până de șapte ori, ci până de șaptezeci de ori câte șapte” (Mat.18.22), pentru ca și noi la rândul nostru să căpătăm iertare de la Dumnezeu.

    Din motivul că, ,,Nu este om care să fie viu și să nu greșească”(slujba înmormântării), cu toții recunoaștem că fiind predispuși la păcat și păcătuind în dese rânduri și chipuri, avem obligația morală de a ierta pe aproapele căci ,,De nu veți ierta oamenilor greșalele lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greșalele voastre” (Mat.6,15), zice Mântuitorul. Cel ce iartă aproapelui, renunță la orce ambiție personală, la orgoliul său, căci de cele mai dese ori omul trebuie să ierte ceea ce socotește drept atingere a demnității sale, drept încălcare a drepturilor sale. Iertând, noi facem act de smerenie, pregătindu-ne sufletul în vederea primirii harului, care nu coboară decât asupra acelora deveniți permeabili la energiile divine, prin înțelegerea compătimitoare a greșalelor aproapelui. De la fiecare dintre noi Tatăl așteaptă atât rodirea maximă a darurilor primite, cât și o atenție sporită față de cei din jur și de întreaga zidire, precum și o recunoștință nemărginită pentru purtarea Sa de grijă.

    A doua cerere, a rugăciunii domnești, ,,și ne iartă nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri”(Luc.11,4), este o recunoaștere implicită a stării de păcat în care ne aflăm toți, totodată, ea implică și o infinită indulgență față de păcatele celorlalți. Numai aceia care vor așeza raporturile lor cu semenii sub semnul dragostei atoateânțelegătoare, și nu al dreptății, care cântărește și măsoară, vor putea fi iertați. De aceea Hristos ne povățuiește să iertăm greșiților noștri pentru ca și Dumnezeu-Tatăl să ne ierte nouă. Oricât de grav nu ar greși aproapele față de noi, suntem datori să-l iertăm, cunoscând că și dacă l-am ierta de șaptezeci de ori câte șapte, iertarea noastră tot nu ar putea compensa datoriile infinite și nicicând achitate la timp pe care le avem noi față de Dumnezeu. De fapt, datoriile față de aproapele sunt tot atât de nelimitate și de imposibil de onorat în mod plenar ca și cele față de Dumnezeu. Îndeplinindu-le însă, chiar în modul imperfect, specific actualei condiții umane, ne plătim totuși într-o oarecare măsură datoriile față de Dumnezeu. Din această imensă discrepanță între ceea ce datorăm lui Dumnezeu și ceea ce putem împlini, în vederea unei relative echivalențe, rezultă obligația imperativă de a ierta, căci dacă vom ierta din inimă, dragostea atotertătoare a Tatălui va șterge și datoriile noastre, rămase mereu neacoperite.

   Am putea spune că nu există iubire fără iertare și aflarea lui Dumnezeu fără iubire. Iertând și fiind iertați de Dumnezeu, suntem de fapt fericiți de Marele Pavel care zice: ,,Fericiți aceia, cărora li s-au iertat fărădelegile și ale căror păcate li s-au acoperit” (Rom.4,7).

    Sfântul Ioan Gură de Aur zice: ,,Când vom ierta totul, le vom câștiga pe toate”, și câștigând pe toate ce ne mai lipsește, când avem pe Dumnezeu, avem de fapt tot.

    Deci, iertând pe cei ce ne-au greșit, imităm de fapt pe Dumnezeu, care pe toți ne iartă, arătându-ne în chipul acesta nemărginita Lui iubire.

    Să ne aplecăm deci, în aceste sfinte zile, mai cu osârdie spre iertare și să fim mai indulgenți față de cei ce ne greșesc!

Preot Rustic Grecu paroh al bisericii cu hramul ,,Adormirea Maicii Domnului” din com. Hrușova r. Criuleni.