În prezent în satul Doroțcaia se înalță o biserică nouă, care în scurt timp va fi târnosită. Din acest fapt, însă, nu rezultă că comunitatea creștin-ortodoxă își începe istoria odată cu edificarea acestui locaș de cult. Încă din perioada medievală în mica așezare Doroțcaia trăiau moldoveni, credința cărora, din moși strămoși, a fost cea creștin-ortodoxă. În mod evident, la fel ca și în toate localitățile din ținuturile noastre, a existat și la Doroțcaia, din vremuri îndepărtate, biserică și preoți slujitori. Datele de care dispunem la moment despre viața bisericească din aceste locuri sunt sumare, dar cu atât mai valoroase.

Informația cea mai timpurie este din anul 1848. Din lucrarea „Descrierea istorico-cronologică a bisericilor din Eparhia Hersonului şi Tauridei” scrisă de Gavriil Rozanov, arhiepiscop al Hersonului şi Tauridei și publicată la Odessa în 1848, aflăm că la Doroțcaia exista o biserică din lemn cu hramul „Minunea Sf. Arhanghel Mihail”, care data din 1768 și care a fost înălțată cu binecuvântarea mitropolitului Daniil al Proilaviei. Mai aflăm că la Doroțcaia trăiau moldoveni, că localitatea își perpetua existența din timpul când ținutul Oceakovului era sub stăpânirea turcilor. În 1788 aceste teritorii au fost anexate de către Imperiul rus, astfel că la momentul publicării lucrării localitatea Doroțcaia făcea parte din județul Tiraspol, gubernia Herson.

În 1868 la Sanct-Petersburg a fost publicată „Lista localităților Imperiului rus (conform datelor colectate în 1859). Gubernia Herson”. Despre Doroțcaia se dau câteva date scurte: «Sat cu 165 de gospodării, ce făcea parte din moșia de stat. Din locuitori 418 erau bărbați, 451 – femei. Există o biserică ortodoxă»

După toată probabilitatea este vorba de biserica din lemn cu hramul „Minunea Sf. Arh. Mihail”, care se învechise și care nu mai corespundea necesităților comunității creștin-ortodoxe. De aceea, creștinii din Doroțcaia au început construcția unei noi biserici din piatră. Din sursele de care dispunem știm că noua biserică a fost înălțată timp de mai mulți ani și doar din donațiile enoriașilor. În condica bisericii nu au fost înregistrați careva ctitori care să fi jertfit sume impunătoare de bani. Noua biserică a fost târnosită în 1869 cu hramul în cinstea „Sfintei Treimi”. Nu s-au păstrat careva imagini ale acestui locaș de cult și nici vreo descriere, dar putem presupune că era o biserică nu prea mare, cu planul în formă de navă, cu clopotniță deasupra pridvorului, așa cum se construia în acea perioadă.

Alte informații se referă la un aspect important al activității pastorale, cel legat de relația dintre Biserică și școală în acele vremuri. Astfel din „Anuarul circumscripției școlare a Odessei pentru anul 1881” aflăm că «în satul Doroțcaia, județul Tiraspol, gubernia Herson exista o școală populară de o clasă, înființată în 1873. Învățător era Cuzima Ivanovici Belousenco, ortodox, 27 ani, din țărani, a absolvit în 1873 un curs pedagogic la Herson, salariul – 250 ruble. Profesor de religie era preotul bisericii „Sf. Treime” din Doroțcaia Ioan Ioanovici Șevazuțchii, absolvent al Seminarului duhovnicesc din Chișinău, vârsta – 37 ani, salariul – 50 ruble, profesor din 1874.»

Alte date importante le aflăm din „Lista localităților guberniei Herson” publicată în 1896: «Doroțcaia, sat cu 307 gospodării; locuitori – 1440 (bărbați – 704, femei – 736); o biserică ortodoxă; școală cu 36 de elevi (33 – băieți, 3 fete).»

Informații detaliate și prețioase aflăm din „Cartea comemorativă pentru clerul din Eparhia Hersonului”, alcătuită de preotul Fiodor Malianovschii și publicată la Odessa în 1902. «Slujba la Doroțcaia era oficiată în biserica din piatră cu hramul în cinstea „Sf. Treimi”. În state erau angajați un preot și un cântăreț (dascăl). Paroh în 1902 era preotul Dimitrii Șutac, cântăreț – Simeon Șvedovschii. Salariul preotului era de 141 ruble și 12 copeici, iar al cântărețului de 26 ruble 46 copeici.  Pentru întreținerea bisericii și a slujitorilor parohia era împroprietărită cu 30 desiatine de pământ bun și 34 desiatine de pământ mai puțin bun. Pe lîngă biserică exista casă parohială pentru preot, nu însă și pentru cântăreț. Parohieni erau: bărbați – 732, femei – 677. La Doroțcaia funcționau și două școli primare «земская школа и школа грамоты»(cu studii mai largi și respectiv elementare).»

Date mai detaliate despre anumite aspecte ale vieții bisericești la Doroțcaia le găsim în publicația „Anuarul statistic al Eparhiei Hersonului”, editată de Consistoriul duhovnicesc din Herson în 1906. «Din 1903 locașul de cult împreună cu clerul erau întreținuți doar din fondul parohial. Enoriașii erau moldoveni. Numărul gospodăriilor: 223. Numărul parohienilor: bărbați – 895, femei – 882. La școala numită „земская” învățau 87 de băieți și 25 de fete, la școala gramaticală învățau 28 de băieți și 7 fete. Capitalul social al bisericii era de 134 ruble. În state erau angajați un preot și un cântăreț. Preotul trăia în casa parohială, iar cântărețul primea semestrial pentru achitarea chiriei spațiului locativ – 20 ruble. Salariul preotului era de 300 ruble, al cântărețului de 100 ruble. Biserica avea 64 desiatine de pământ.

La momentul alcătuirii anuarului paroh era preotul Ioan Ioanovici Radvanescu, în vârstă de 48 ani, a absolvit trei clase ale Seminarului duhovnicesc din Chișinău, a fost hirotonit preot în 1887, înainte de a fi numit la Doroțcaia în 1897 a mai slujit în două parohii, ultima  decorație era scufia primită în 1902, concomitent era profesor de religie la școala numită „земская”, căsătorit, fără copii.

Cântăreț era Alexei Titov Malai, în vârstă de 32 ani, a absolvit școala populară de o clasă, căsătorit, doi copii de 6 și 7 ani, la Doroțcaia din 1898, iar mai înainte a fost cântăreț timp de doi ani în altă parohie.»

După 1920 teritoriul din stânga Nistrului a ajuns sub stăpânirea bolșevicilor, care au promovat față de Biserica Ortodoxă o politică agresivă antibisericească. Amănunte despre situația comunității creștin-ortodoxe din Doroțcaia în perioada 1920-1941 nu avem, dar se știe că în aceste vremuri credincioși au fost intimidați, marginalizați, persecutați și unii chiar deportați. Situația preoților a fost evident și mai grea, ei fiind fie deportați, fie uciși. Biserica cu hramul în cinstea „Sf. Treimi” din Doroțcaia a fost închisă, icoanele, cărțile bisericești, veșmintele și alte obiecte de cult au fost o parte, posibil, ascunse de unii credincioși pe acasă, altă parte au fost prădate, distruse, arse, călcate în picioare. Încăperea bisericii a fost dată în folosință colhozului, care a folosit-o fie ca depozit, fie pentru alte necesități gospodărești. În acest fel credincioșii au fost lipsiți de slujbe bisericești, nu au putut să se împărtășească, să-și boteze copii, să se cunune etc.

În vara anului 1941 armatele Germaniei naziste au trecut Nistrul, înaintând spre Moscova. Teritoriul dintre Nistru și Bug, numit Transnistria a fost dat în administrare României, aliata Germaniei. Autoritățile românești au găsit Transnistria lipsită de biserici și mănăstiri, de preoți și episcopi. Populația în marea ei majoritate era fie indiferentă față de credință, fie dezorientată din cauza propagandei ateiste. Pentru reîncreștinarea acestor teritorii a fost înființată o Misiune ortodoxă, din Basarabia au fost chemați mai mulți preoți și călugări (la mare căutare erau cei care cunoșteau și limba rusă), care au început să redeschidă bisericile și mănăstirile și să slujească în ele. În acele vremuri se botezau și se cununau cu sutele (vezi: Realizările Misiunii Ortodoxe Române în Transnistria [Spicuiri din Darea de seamă a Misiunii asupra activității de la înființare și până la sfârșitul lunii decembrie 1941] în revista „Misionarulˮ, Chișinău, 1942, nr. 1, p. 52-53).

Credincioșii din Doroțcaia au reparat și ei locașul lor de cult – biserica „Sf. Treime”, au înzestrat-o în măsura posibilităților cu cele necesare pentru ca în ea să fie posibilă reluarea slujbelor bisericești, au improvizat și niște clopote (ANRM, F. 3046, Inv. 1, D. 61, f. 2). Nu dispunem la moment de date privind preoții care au slujit la Doroțcaia în timpul războiului. Știm doar că în bisericile care erau gata amenajate de către credincioși, la început veneau din când în când și slujea un preot misionar, care avea în grija lui mai multe localități. Către sfârșitul anului 1943 fiecare comunitate avea preotul său, fie dintre localnici (unii întorși din surghiun, unii hirotoniți), fie dintre preoții misionari (vezi: Antim Nica, Viața religioasă în Transnistria, Chișinău, 1943, p. 70-71).

La începutul anului 1944, în timpul operațiunilor militare, în clădirea bisericii „Sf. Treime” din Doroțcaia a nimerit un proiectil, care a distrus o parte din acoperiș. În anii grei de după război, din cauza situației social-economice complicate, creștinii nu au reușit să repare biserica, astfel încât ea nu a putut fi înregistrată la Comitetul pentru problemele Bisericii Ortodoxe Ruse de pe lângă Consiliul de Miniștri al RSSM, așa cum cereau autoritățile sovietice. În acest fel la Doroțcaia nu a mai fost numit preot și biserica stătea încuiată.

La sfârșitul lunii mai 1955, adjunctul preşedintelui colhozului V.S. Dicusar a hotărât să demoleze clădirea bisericii, iar piatra s-o folosească pentru necesitățile colhozului (construcția unei gropi de silos). Atunci când sătenii care lucrau în colhoz au refuzat categoric să distrugă biserica, tovarășul Dicusar a angajat o echipă de lucrători de la Grigoriopol care au purces la demolarea locașului de cult. Ca urmare a acestor acțiuni, la 30 mai 1955, împuternicitului Comitetului pentru problemele Bisericii Ortodoxe Ruse de pe lângă Consiliul de Miniștri al RSSM i-a fost înmânată o scrisoare de protest semnată de 110 persoane. Scrisoarea a fost adusă la Chișinău și înmânată împuternicitului de către locuitorii satului Doroțcaia – Fiodor Iacovlevici Nesterov și Samuil Gavrilovici Maslenco (AOSPRM, F. 51, Inv. 14, D. 81, f. 87-88.). Concomitent, aceeași petiționari au mai expediat prin poștă și Comitetului Central al PCM o scrisoare de protest semnat de 237 persoane, care a fost redirecționată împuternicitului (ANRM, F. 3046, Inv. 1, D. 61, f. 1).

În 1954 se produsese o mică schimbare în politica antibisericească a autorităților sovietice. La 10 noiembrie Comitetul Central al PCUS a adoptat hotărârea „Cu privire la greșelile comise în propaganda științifico-ateistă în rândul populației”, care prevedea neadmiterea a nici un fel de insulte la adresa sentimentelor religioase ale credincioșilor și ale clerului, și nici un amestec în activitatea Bisericii (vezi: V.A. Alekseev, Iljuzii i dogmy, Moscova, 1991, p. 363-364.). În acest context al „dezghețului” hrușciovist, când în multe localități erau reparate bisericile, creștinii din Doroțcaia au sperat că, în sfârșit, și ei vor putea repara biserica și în ea va fi numit un preot pentru a sluji. Revolta și nemulțumirea lor față de acțiunile adjunctul preşedintelui colhozului tovarășului Dicusar erau logice.

Ca urmare a demersurilor înaintate, împuternicitul P. Romenskii a mers la fața locului și s-a convins de veridicitatea celor scrise. El a cerut preşedintelui Comitetului Executiv Grigoriopol să intervină și demolarea bisericii din Doroțcaia a fost provizoriu oprită (AOSPRM, F. 51, Inv. 14, D. 81, f. 89.).

Peste aproximativ o lună credincioșii din Doroțcaia au expediat prin poștă o nouă scrisoare de protest, de această dată la Moscova, Comitetului Central al PCUS, înregistrată pe 23 iunie 1955. Ei scriau: „Cu o lună înainte am scris la Chișinău Comitetului Central al partidului că în satul nostru conducerea colhozului, cu ajutorul unor lucrători năimiți la Grigoriopol, au început să fărâme biserica. În demers noi am arătat că aceste acțiuni sunt ilegale și nedrepte, căci biserica este proprietatea noastră, pe care noi am reparat-o și am înzestrat-o cu clopote. Dar fiindcă în timpul războiului i-a fost distrus acoperișul, noi până acum n-am reparat-o. Mai târziu Comitetului Central al Partidului Comunist din Moldova a oprit aceste acțiuni ilegale. Dar conducerea colhozului din nou a început să o demoleze. Conducătorii satului nostru nu știu despre hotărârea partidului din 9 noiembrie „Cu privire la greșelile comise în propaganda științifico-ateistă în rândul populației”. Ce treabă are colhozul cu biserica noastră, căci ea este despărțită de colhoz și este proprietatea noastră încă de la părinții noștri și noi avem dreptul să o reparăm. Rugăm să interveniți și să-i înlăturați pe aceștia și să lase biserica cum a fost și până acum pentru popor. Rugăm să ne scrieți pe adresa: Nesterov Fiodor Iacovlevici, RSSM, r. Grigoriopol, s. Doroțcaia. Semnăturile locuitorilor satului nostru: <…>. Răspunsul Dvoastră rugăm să fie transmis autorităților competente, căci oficiul nostru poștal din Doroțcaia reține astfel de scrisori și a fost deja un caz că scrisoarea unui cetățean a nimerit la președintele colhozului. Și deoarece primul nostru demers a avut semnătura a 237 persoane, a doua oară noi nu le-am colectat, căci ele deja sunt în primul demers adresat CC al PCM” (ANRM, F. 3046, Inv. 1, D. 61, f. 2-3v). Demersul a fost semnat de doar 15 persoane (cei mai aleși). După toată probabilitatea, conducerea colhozului prin presiuni și intimidări i-a somat pe unii creștini să bată în retragere și să nu se mai plângă instanțelor superioare. Însă, autorul scrisorii, Fiodor Nesterov, pentru a-i da greutate, recurge la un procedeu tactic și face referire la semnăturile din primul demers.

În „Nota informativă a CC al PCM către CC al PCUS privind măsurile întreprinse împotriva amestecului autorităților locale în treburile Bisericii Ortodoxe Ruse” din 21 iulie 1955 citim: „…adjunctul preşedintelui colhozului din s. Doroțcaia tovarășul Dicusar a fost chemat la Comitetul de partid din Grigoriopol, unde i-a fost explicat, că dispozițiile lui privind demolarea clădirii distruse a bisericii sunt incorecte. Tov. Dicusar a fost preîntâmpinat că astfel de acțiuni sunt neadmise. Demolarea clădirii bisericii nu s-a efectuat” (vezi: Pravoslavie v Moldavii 1953-1960, Vol. II, Culegere de documente, V. Pasat, Moscova, 2010,  p. 298).

După 1958 politica statului sovietic față de Biserică se înăsprește, autoritățile locale primesc indicații că pot folosi clădirile bisericilor închise după bunul lor plac. În acest fel locașul de cult cu hramul în cinstea „Sf. Treimi” din Doroțcaia a fost demolat, iar piatra folosită pentru diverse necesități ale colhozului. În prezent pe locul vechii biserici se înalță o răstignire pentru a nu permite să se uite vremurile grele prin care a trecut Biserica Ortodoxă în perioada sovietică.

În 1990, când în toate localitățile din Republică se redeschideau bisericile și mănăstirile, a fost amenajat și la Doroțcaia un paraclis în localul fostei biblioteci, unde mai mulți ani la rând s-au săvârșit serviciile divine.

    În anii 1992 – 1997 a slujit preotul Ioan Rotaru. Anii 1997 – 2020 parohia Doroțcaia este păstorită de protoiereul Marin Potoroacă, secretar al bisericilor din raionul Dubăsari. În prezent funcția de paroh o deține iereul Daniel Tambur.

    În anul 2005, cu binecuvântarea ÎPS Vladimir, Mitropolitul Chișinăului și al întregii Moldove, de către Protopopul de Criuleni și Dubăsari prot. mitr. Teodor Pelin și un sobor de preoți a fost sfințită piatra de temelie a unei noi biserici cu hramul „Acoperământul Maicii Domnului”. Biserica este înălțată cu stăruința preotului slujitor prot. Marin Potoroca împreună cu enoriașii și susținerea financiară a autorităților locale. Majoritatea surselor financiare au fost jertfite de către enoriași, o parte de primăria din localitate, Consiliul raional Dubăsari și ex-președintele Republicii Moldova dl V. Voronin. Cu acele surse alocate a fost pusă temelia bisericii, ridicați pereții, s-a pus acoperișul și ferestrele. La moment se efectuează lucrările de pictură în interior.

Nu este mult până la finisarea tuturor lucrărilor și amenajarea teritoriului, după care, cu ajutorul lui Dumnezeu și a Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu și pururea Fecioarei Maria, nădăjduim să ajungem cu bine și în ziua sfințirei acestui sfânt locaș.

Pr. Dr. Veaceslav Ciorbă