Arhiva pentru rubrica ‘Noutăți’

În dimineața zilei de 28 ianuarie, ÎPS Mitropolit Vladimir a primit la Sediul Mitropolitan un grup de slujitori și mireni din raioanele Criuleni și Dubăsari.

Pentru activitate sârguincioasă spre binele Bisericii Ortodoxe din Moldova, ierarhul a decorat în paraclisul mitropolitan pe Prot. Mitr. Vasile Pistrui, parohul bisericii cu hramul “Minunea Arh. Mihail” din or. Criuleni, către jubileul de 50 de ani, cu medalia ”Sf. Ștefan cel Mare”. Citeste continuarea »

În dimineața zilei de 28 ianuarie Prot. Mitr. Teodor Pelin, protopopul de Criuleni și Dubăsari, din partea clerului protopopiatului, l-a felicitat călduros cu ocazia zilei de naștere pe Prot. Mitr. Vadim Cheibaș, secretarul Mitropoliei Moldovei, dorindu-i multă sănătate, bucurii, liniște sufletească și realizări frumoase spre binele Bisericii Ortodoxe din Moldova .

Să ne trăiți întru mulți și fericiți ani ani!

În contextul sărbătoririi Nașterii Domnului, Protopopiatul de Criuleni și Dubăsari, în parteneriat cu Secția Culturală Raională a organizat cea de a 5-a ediție a festivalului “Hristos se naște, slăviți-L”.

În cadrul evenimentului care s-a desfășurat în sala de cultură “Grigore Sârbu” din Criuleni, au evoluat peste zece-colective model și coruri bisericești din mai multe sate ale raionului.

La festival a fost prezent și Prot. Mitr. Nicolae Ciobanu, Consilier Cultural al Mitropoliei Chișinăului și al Întregii Moldove, care a prezentat celor prezenți cuvântul de salut și de felicitare al ÎPS Mitropolit Vladimir și care personal a dat o apreciere deosebită acestui eveniment de suflet care de mai mult de un deceniu aduce credincioșilor din Criuleni binecuvântata veste a Nașterii. Citeste continuarea »

La sugestia şi cu binecuvîntarea Înalt Prea Sfinţitului Vladimir, Mitropolitul Chişinăului şi al întregii Moldove la Editura „Angelus” au văzut lumina tiparului două cărticele de rugăciuni.

Prima este „Carte de rugăciuni pentru copii” / Se recomandă elevilor din clasele I-IV – cu rugăciuni mai scurte specifice vîrstei, cu rugăciuni în versuri, cu imagini etc.

A doua este „Cartea de rugăciuni a tînărului creştin” / Se recomandă elevilor din clasele V-IX – cu rugăciuni un pic mai lungi, dar de asemenea adaptate vîrstei, cu rugăciuni pe unele probleme specifice vîrstei etc. Citeste continuarea »

Protoiereul Nicolae Ciobanu, preşedintele Departamentului mitropolitan relaţii culturale, a fost menţionat de către Mitropolitul Vladimir cu noul ordin „Meritul Bisericesc”, gr. II.

Distincţia a fost prilejuită de serbarea a 35 de ani de viaţă şi 15 ani de slujire preoţească a vrednicului părinte. Mitropolitul i-a mulţumit pentru zelul cu care îşi duce ascultările încredinţate, dorindu-i sănătate şi noi puteri întru împlinirea misiunii sacerdotale. Citeste continuarea »

Preoții Nicolae Ciobanu, conislier Mitropolitan pentru Cultură și Gheorghe Danilov, paroh al bisericii “Sf. Irh. Nicolae”, au săvârșit slujba de sfințire a fântânii arteziene din s. Hârtopul Mic, r. Criuleni, construită recent. Aceasta a fost edificată la inițiativa primăriei comunei cu suprotul Ministerului Mediului și a mai multor agenți economici.

La serviciul divin au participat numeroși localnici și oaspeți, datorită cărora a putut fi realizat acest proiect de o necesitate majoră pentru sat.

În alocuționea sa, Prot. Mitr. Nicolae Ciobanu a felicitat pe toți cei prezenți cu ocazia frumosului eveniment și a vorbit despre importanța apei în viața omului, precum și despre impresionantele rezultate obținute datorită contribuției comune și a muncii active. Citeste continuarea »

Este binecunoscut faptul că în călătoria noastră pămîntească nu suntem singuri. Afară de părinţi, de fraţi, de surori, de rude şi vecini, creştinii ortodocşi au alături pe  sfinţi, care cu prezenţa lor nevăzută fac  simţită  purtarea de grijă a lui Dumnezeu faţă de lume.

  Nu este nici nu va fi vre-un timp cît va dura viaţa pe pămînt cînd va înceta şuvoiul de iubire al sfinţilor vărsat  asupra omenirii.  Aşa s-a format  tradiţia din primele veacuri ale creştinismului ca fiecare biserică, fiecare comunitate să fie patronată de un sfînt.

  Biserica şi orăşelul Criuleni sunt patronate de un sfînt deosebit, numit prin excelenţă Ghid al sufletelor umane pe care le conduce în lumea eternă- Sfîntul Arhanghel Mihail. Citeste continuarea »

În satul Dubăsarii Vechi continuă reînălţarea Sfintelor Cruci (a Răstignirilor sau Troiţelor). Totul se trage de la evenimentele din vara anului 1961, cînd după vizita în Moldova a lui Nichita Hruşciov, un crunt prigonitor al Bisericii Ortodoxe, în sat au fost demolate toate Răstignirile, la indicaţia „partorg”-ului Laşcu Alexandru Damianovici. Demolările au stârnit o adevărată revoltă din partea sătenilor, fapt care însă nu a oprit autorităţile locale. Ca să nu fie pângărite, unii creştini au mutat Răstignirile din drum în ogrăzile lor, alţii le-au dus în cimitir, iar de pe altele au fost scoase chipul Mîntuitorului şi icoanele, fiind ascunse cu grijă până la vremuri mai bune.
De câţiva ani în Dubăsarii Vechi a început un adevărat proces de restabilire a valorilor ortodoxe distruse. Creştinii din diferite mahalale, rînd pe rînd, se organizează şi reînalţă Răstignirile de odinioară. Câţiva ani au fost folosite chipurile vechi ale Mîntuitorului (unele fiind restaurate), cele ascunse şi păstrate de credincioşi de urgia ateistă, scultate în lemn, adevărate opere de artă, datând cel mai probabil din secolul al XIX-lea. În prezent Răstignirile sunt confecţionate în întregime noi. Citeste continuarea »

În dimineața zilei, ÎPS Mitropolit Vladimir a primit la Sediul Mitropolitan un grup de slujitori și mireni din raioanele Căușeni și Dubăsari. Pentru activitate sârguincioasă spre binele Bisericii, ierarhul a înmânat următoarele distincții:

Dlui Victor Nicu, agent economic – ordinul ”Sf. Ștefan cel Mare”, gr. II, dlui Afanasie Cuțari, primar al s. Copanca, r. Căușeni – medalia ”Sf. Ștefan cel Mare”, Prot. Mitr. Grigore Jelihovschi, paroh al bisericii din s. Sălcuța, r. Căușeni – ordinul ”Cuv. Paisie Velicikovski”, gr. II. Citeste continuarea »

Ieri, doi iulie, cu ocazia aniversării a douăzeci de ani de la canonizarea binecredinciosului Voievod Ștefan cel Mare, în cadrul Protopopiatului de Criuleni și Dubăsari au avut loc mai multe activități duhovnicești și culturale care au demarat cu sfințirea unui tricolor de dimensiuni foarte mari, arborat ulterior în centrul orașului Criuleni.

La evenimentul de o deosebită încărcătură patriotică a luat parte Prim Ministrul Republicii Moldova, domnul Vlad Filat, Președintele raionului Criuleni, domnul Vitalie Rotaru, Ministrul Afacerilor Interne, domnul Alexei Roibu, Ministrul Sănătății, domnul Andrei Usatîi, deputați ai primului Parlament al Republicii Moldova, precum și ai actualului legislativ, etc.

După luarea de cuvânt a reprezentanților autorităților publice centrale și locale, un sobor de preoți în frunte cu părintele Protopop de Criuleni și Dubăsari, Prot. Mitr. Teodor Pelin a sfințit drapelul de Stat al țării, care mai apoi a fost arborat cu onoruri în piața centrală din orășel. Citeste continuarea »

În dimineaţa zilei, Înalt Prea Sfinţitul Mitropolit Vladimir a primit la reşedinţa mitropolitană pe domnul Mihai Daraban, vicepreşedinte al Camerei de Comerţ, Industrie, Navigaţie şi Agricultură a României, pe care l-a decorat cu Ordinul „Cuv. Paisie Velicikovski” gr. II pentru ctitoria bisericii cu hramul „Sf. Arh. Mihail” din s. Dubăsarii Vechi, r. Criuleni.

Întâistătătorul a mulţumit domnului Daraban pentru frumosul său gest creştinesc şi pentru bunăvoinţa sa de a contribui la înfrumuseţarea sfintelor lăcaşe de pe malul stâng al Prutului.

La rândul său, domnul Mihai Daraban a mulţumit Mitropolitului Vladimir pentru înalta distincţie oferită, declarându-se încântat de ospitalitatea şi credinţa profundă a creştinilor din Republica Moldova şi manifestându-şi speranţa unei îndelungate şi fructuoase colaborări. Citeste continuarea »

La Biblioteca Naţională, în Sala Proeuropeană, a avut loc lansarea lucrării părintelui Veaceslav Ciorbă, „Biserica Ortodoxă din Basarabia şi Transnistria (1940-2010)”, Monografii ANTIM XI, Chişinău, Editura Pontos, 2011, 460 p.

Evenimentul a fost organizat cu aportul Asociaţiei Naţionale a Tinerilor Istorici din Moldova.
Sala a fost neîncăpătoare pentru doritorii de a se familiariza cu conținutul acestei lucrări. La evenimentul moderat de către domnul Sergiu Musteață au luat cuvânt mai mulți istorici și profesori precum dna Ludmila Tihonov, dl Gheorghe Paladi, dl Igor Cașu, dl Igor Șarov și pr. Eugen Onicov. Vorbitorii au dat o apreciere înaltă acestei apariţii editoriale, menționând documentarea minuţioasă a aturoului și înalta ținută poligrafică a cărții. Citeste continuarea »

Ziua de 8 mai, cea de a doua din cadrul Săptămânii Tineretului Ortodox, a fost marcată de mai multe vizite efectuate de slujitorii Bisericii în instituțiile preuniversitare de învățământ, printre care și cele întreprinse de către Prot. Mitr. Nicolae Ciobanu în școlile din satele Cruglic, Izbiște, Ohrincea și Marcăuți.

În cadrul acestor întâlniri părintele Nicolae a discutat cu elevii și profesorii despre principiile ortodoxe de viață și efectul benefic ale acestora asupra relațiilor interumane și a armoniei sociale.

În acest context Prot. Nicolae Ciobanu a îndemnat pe cei prezenți să-şi călăuzească paşii vieții după învățătura Evangheliei pentru a avea o viață liniștită și împlinită pe pământ. Citeste continuarea »

Într-o atmosferă festivă, la raportul Părintelui Teodor Pelin, Protopop de Criuleni şi Dubăsari, unii dintre cei mai distinşi ctitori ai bisericii cu hramul „Sf. Arh. Mihail”, s. Dubăsarii Vechi s-au învrednicit de înaltde distincţii bisericeşti pentru aportul adus spre binele şi mărirea Bisericii Ortodoxe din Moldova.

Astfel, domnii Feodosii Sofianu, colonel de poliţie MAI, şef de direcţie DCPI (Direcţia Comunicaţii şi Protecţie Informaţională), Aurel Antoci, primarul s. Dubăsarii Vechi, Gheorghe Chetruşca, director SA „Chetruşca-Group” au fost decoraţi cu medalia „Binecredinciosul Voievod Ştefan cel Mare şi Sfânt”. Citeste continuarea »

În ziua prăznuirii Sfinţilor Trei Ierarhi, Înalt Prea Sfinţitul Mitropolit Vladimir a efectuat o vizită arhipăstorească în raionul Criuleni. Aceasta a început cu oficierea Sfintei şi Dumnezeieştii Liturghii la Biserica „Sf. Irh. Nicolae” din s. Işnovăţ. Aici Întâistătătorul a fost întâmpinat de credincioşii din localitate şi din împrejurimi, precum şi de un numeros sobor de preoţi care i-a coliturghisit.

În timpul serviciului divin, la raportul protopopului de Ciruleni şi Dubăsari, Prot. Mitr. Teodor Pelin, mai mulţi slujitori s-au învrednicit de înalte distincţii bisericeşti, după cum urmează: Prot. Vasile Enachi, parohul sfântului locaş, care a aniversat douăzeci de ani de preoţie, a fost decorat cu dreptul de a purta Paliţă şi Cruce cu Pietre Scumpe, Prot. Ioan Turuta a fost decorat cu dreptul de a purta Mitră, Prot. Grigore Rotari s-a învrednicit de dreptul de a purta Paliţă şi Cruce cu Pietre Scumpe, iar Prot Alexandru Parasii a fost decorat cu dreptul de a purta Paliţă. Citeste continuarea »

Conform binecuvântării ÎPS Mitropolitului Vladimir, în toate eparhiile şi protopopiatele Mitropoliei Moldovei au fost organizate servicii divine şi manifestări culturale dedicate voievodului Moldovei Sfîntul Ştefan cel Mare, prăznuit la 15 iulie.
A 7-a ediţie a festivalului ortodox “Un trandafir, o lumânare pentru Sfântul Ştefan cel Mare” a fost găzduită de locuitorii satelor Drăsliceni şi Ratuş. Dimineaţa, în biserica cu hramul “Acoperemîntul Maicii Domnului” din s. Drăsliceni a fost oficiată slujba Sf. Liturghii de către părintele protopop prot. mitr. Teodor Pelin, părintele paroh prot. mitr. Dumitru Croitoru şi preoţii din circumscripţie, urmată de acatistul în cinstea Sfântului Voievod.
Sărbătoarea a continuat în Căminul cultural din s. Ratuş, holul căruia a fost cu grijă amenajat cu expoziţii de cărţi consacrate vieţii şi activităţii marelui Voievod şi lucrări ale meşterilor populari din ţară, toate trezind un viu interes pentru spectatori.
Festivalul a început cu citirea unui extras din Tomos-ul de canonizare a Sfîntului, după care în scenă în rolul marelui Voievod a evoluat actorul Teatrului Mihai Eminescu din or. Chişinău dl Nicolae Darie, care a făcut să fie auzite multe din mesajele Sfîntului: “Fraţilor, nu vă-nvrăjbiţi, că se bucură străinii şi-şi arătă colţii cîinii, se visează domni asinii. Fraţilor, nu vă-nvrăjbiţi! Fraţilor, nu vă trădaţi, că trădarea naşte ură, pune lacăte la gură şi ne strîmbă la făptură…” Au participat numeroase colective folclorice şi coruri bisericeşti din satele Cruglic, Izbişte, Jevreni, Criuleni, Măgdăceşti, Ratuş, Boşcana ş.a. care ne-au bucurat cu bogate repertuare şi vestimentaţia aleasă.
Despre viaţa şi activitatea marelui Voievod, despre războaiele şi victoriile purtate de acesta, despre eforturile depuse pentru consolidarea statului moldav şi ctitorirea sfintelor locaşuri ortodoxe din ţară şi peste hotare au vorbit în faţa publicului spectator părintele protopop prot. mitr. Teodor Pelin, părintele prot. mitr. Nicolae Ciobanu, preşedintele Departamentului Mitropolitan Relaţii Culturale, dl Leonid Bujor, consilier al prim-ministrului Republicii Moldova, dl Gheorghe Postică, viceministrul Culturii, dna Elena Frumosu, deputat în Parlamentui Republicii Moldova, dna Valentina Bobeico, şef Direcţia Cultură şi Turism, Criuleni, dl Petru Buzu, primar de Drăsliceni, dna Eugenia Marin (mama Doinei Aldea-Teodorovici) ş.a.
La final cu diplome arhiereşti au fost menţionate colectivul etnofolcloric “Ştefan Vodă” din s. Căpriana, r. Străşeni şi colectivul folcloric cu titlul model “Şoimarii” din s. Ratuş, r. Criuleni.
Trofeele festivalului din partea Direcţiei Cultură şi Turism au revenit celor mai bune colective, iar din partea protopopului de Criuleni şi Dubăsari de cadouri comemorative (icoane cu Sf. Ştefan cel Mare, literatură istorică şi duhovnicească, CD-uri cu cîntece patriotice) s-au învrednicit toţi participanţii la festival.
La sfîrşit toţi participanţii, cît şi spectatorii, în picioare cu lumânări aprinse, au cîntat “Când era să moară Ştefan…”. Pe ici-colea se puteau vedea sclipiri de lacrimi…

    În prezent în satul Doroțcaia se înalță o biserică nouă, care în scurt timp va fi târnosită. Din acest fapt, însă, nu rezultă că comunitatea creștin-ortodoxă își începe istoria odată cu edificarea acestui locaș de cult. Încă din perioada medievală în mica așezare Doroțcaia trăiau moldoveni, credința cărora, din moși strămoși, a fost cea creștin-ortodoxă. În mod evident, la fel ca și în toate localitățile din ținuturile noastre, a existat și la Doroțcaia, din vremuri îndepărtate, biserică și preoți slujitori. Datele de care dispunem la moment despre viața bisericească din aceste locuri sunt sumare, dar cu atât mai valoroase.

Informația cea mai timpurie este din anul 1848. Din lucrarea „Descrierea istorico-cronologică a bisericilor din Eparhia Hersonului şi Tauridei” scrisă de Gavriil Rozanov, arhiepiscop al Hersonului şi Tauridei și publicată la Odessa în 1848, aflăm că la Doroțcaia exista o biserică din lemn cu hramul „Minunea Sf. Arhanghel Mihail”, care data din 1768 și care a fost înălțată cu binecuvântarea mitropolitului Daniil al Proilaviei. Mai aflăm că la Doroțcaia trăiau moldoveni, că localitatea își perpetua existența din timpul când ținutul Oceakovului era sub stăpânirea turcilor. În 1788 aceste teritorii au fost anexate de către Imperiul rus, astfel că la momentul publicării lucrării localitatea Doroțcaia făcea parte din județul Tiraspol, gubernia Herson.

În 1868 la Sanct-Petersburg a fost publicată „Lista localităților Imperiului rus (conform datelor colectate în 1859). Gubernia Herson”. Despre Doroțcaia se dau câteva date scurte: «Sat cu 165 de gospodării, ce făcea parte din moșia de stat. Din locuitori 418 erau bărbați, 451 – femei. Există o biserică ortodoxă»

După toată probabilitatea este vorba de biserica din lemn cu hramul „Minunea Sf. Arh. Mihail”, care se învechise și care nu mai corespundea necesităților comunității creștin-ortodoxe. De aceea, creștinii din Doroțcaia au început construcția unei noi biserici din piatră. Din sursele de care dispunem știm că noua biserică a fost înălțată timp de mai mulți ani și doar din donațiile enoriașilor. În condica bisericii nu au fost înregistrați careva ctitori care să fi jertfit sume impunătoare de bani. Noua biserică a fost târnosită în 1869 cu hramul în cinstea „Sfintei Treimi”. Nu s-au păstrat careva imagini ale acestui locaș de cult și nici vreo descriere, dar putem presupune că era o biserică nu prea mare, cu planul în formă de navă, cu clopotniță deasupra pridvorului, așa cum se construia în acea perioadă.

Alte informații se referă la un aspect important al activității pastorale, cel legat de relația dintre Biserică și școală în acele vremuri. Astfel din „Anuarul circumscripției școlare a Odessei pentru anul 1881” aflăm că «în satul Doroțcaia, județul Tiraspol, gubernia Herson exista o școală populară de o clasă, înființată în 1873. Învățător era Cuzima Ivanovici Belousenco, ortodox, 27 ani, din țărani, a absolvit în 1873 un curs pedagogic la Herson, salariul – 250 ruble. Profesor de religie era preotul bisericii „Sf. Treime” din Doroțcaia Ioan Ioanovici Șevazuțchii, absolvent al Seminarului duhovnicesc din Chișinău, vârsta – 37 ani, salariul – 50 ruble, profesor din 1874.»

Alte date importante le aflăm din „Lista localităților guberniei Herson” publicată în 1896: «Doroțcaia, sat cu 307 gospodării; locuitori – 1440 (bărbați – 704, femei – 736); o biserică ortodoxă; școală cu 36 de elevi (33 – băieți, 3 fete).»

Informații detaliate și prețioase aflăm din „Cartea comemorativă pentru clerul din Eparhia Hersonului”, alcătuită de preotul Fiodor Malianovschii și publicată la Odessa în 1902. «Slujba la Doroțcaia era oficiată în biserica din piatră cu hramul în cinstea „Sf. Treimi”. În state erau angajați un preot și un cântăreț (dascăl). Paroh în 1902 era preotul Dimitrii Șutac, cântăreț – Simeon Șvedovschii. Salariul preotului era de 141 ruble și 12 copeici, iar al cântărețului de 26 ruble 46 copeici.  Pentru întreținerea bisericii și a slujitorilor parohia era împroprietărită cu 30 desiatine de pământ bun și 34 desiatine de pământ mai puțin bun. Pe lîngă biserică exista casă parohială pentru preot, nu însă și pentru cântăreț. Parohieni erau: bărbați – 732, femei – 677. La Doroțcaia funcționau și două școli primare «земская школа и школа грамоты»(cu studii mai largi și respectiv elementare).»

Date mai detaliate despre anumite aspecte ale vieții bisericești la Doroțcaia le găsim în publicația „Anuarul statistic al Eparhiei Hersonului”, editată de Consistoriul duhovnicesc din Herson în 1906. «Din 1903 locașul de cult împreună cu clerul erau întreținuți doar din fondul parohial. Enoriașii erau moldoveni. Numărul gospodăriilor: 223. Numărul parohienilor: bărbați – 895, femei – 882. La școala numită „земская” învățau 87 de băieți și 25 de fete, la școala gramaticală învățau 28 de băieți și 7 fete. Capitalul social al bisericii era de 134 ruble. În state erau angajați un preot și un cântăreț. Preotul trăia în casa parohială, iar cântărețul primea semestrial pentru achitarea chiriei spațiului locativ – 20 ruble. Salariul preotului era de 300 ruble, al cântărețului de 100 ruble. Biserica avea 64 desiatine de pământ.

La momentul alcătuirii anuarului paroh era preotul Ioan Ioanovici Radvanescu, în vârstă de 48 ani, a absolvit trei clase ale Seminarului duhovnicesc din Chișinău, a fost hirotonit preot în 1887, înainte de a fi numit la Doroțcaia în 1897 a mai slujit în două parohii, ultima  decorație era scufia primită în 1902, concomitent era profesor de religie la școala numită „земская”, căsătorit, fără copii.

Cântăreț era Alexei Titov Malai, în vârstă de 32 ani, a absolvit școala populară de o clasă, căsătorit, doi copii de 6 și 7 ani, la Doroțcaia din 1898, iar mai înainte a fost cântăreț timp de doi ani în altă parohie.»

După 1920 teritoriul din stânga Nistrului a ajuns sub stăpânirea bolșevicilor, care au promovat față de Biserica Ortodoxă o politică agresivă antibisericească. Amănunte despre situația comunității creștin-ortodoxe din Doroțcaia în perioada 1920-1941 nu avem, dar se știe că în aceste vremuri credincioși au fost intimidați, marginalizați, persecutați și unii chiar deportați. Situația preoților a fost evident și mai grea, ei fiind fie deportați, fie uciși. Biserica cu hramul în cinstea „Sf. Treimi” din Doroțcaia a fost închisă, icoanele, cărțile bisericești, veșmintele și alte obiecte de cult au fost o parte, posibil, ascunse de unii credincioși pe acasă, altă parte au fost prădate, distruse, arse, călcate în picioare. Încăperea bisericii a fost dată în folosință colhozului, care a folosit-o fie ca depozit, fie pentru alte necesități gospodărești. În acest fel credincioșii au fost lipsiți de slujbe bisericești, nu au putut să se împărtășească, să-și boteze copii, să se cunune etc.

În vara anului 1941 armatele Germaniei naziste au trecut Nistrul, înaintând spre Moscova. Teritoriul dintre Nistru și Bug, numit Transnistria a fost dat în administrare României, aliata Germaniei. Autoritățile românești au găsit Transnistria lipsită de biserici și mănăstiri, de preoți și episcopi. Populația în marea ei majoritate era fie indiferentă față de credință, fie dezorientată din cauza propagandei ateiste. Pentru reîncreștinarea acestor teritorii a fost înființată o Misiune ortodoxă, din Basarabia au fost chemați mai mulți preoți și călugări (la mare căutare erau cei care cunoșteau și limba rusă), care au început să redeschidă bisericile și mănăstirile și să slujească în ele. În acele vremuri se botezau și se cununau cu sutele (vezi: Realizările Misiunii Ortodoxe Române în Transnistria [Spicuiri din Darea de seamă a Misiunii asupra activității de la înființare și până la sfârșitul lunii decembrie 1941] în revista „Misionarulˮ, Chișinău, 1942, nr. 1, p. 52-53).

Credincioșii din Doroțcaia au reparat și ei locașul lor de cult – biserica „Sf. Treime”, au înzestrat-o în măsura posibilităților cu cele necesare pentru ca în ea să fie posibilă reluarea slujbelor bisericești, au improvizat și niște clopote (ANRM, F. 3046, Inv. 1, D. 61, f. 2). Nu dispunem la moment de date privind preoții care au slujit la Doroțcaia în timpul războiului. Știm doar că în bisericile care erau gata amenajate de către credincioși, la început veneau din când în când și slujea un preot misionar, care avea în grija lui mai multe localități. Către sfârșitul anului 1943 fiecare comunitate avea preotul său, fie dintre localnici (unii întorși din surghiun, unii hirotoniți), fie dintre preoții misionari (vezi: Antim Nica, Viața religioasă în Transnistria, Chișinău, 1943, p. 70-71).

La începutul anului 1944, în timpul operațiunilor militare, în clădirea bisericii „Sf. Treime” din Doroțcaia a nimerit un proiectil, care a distrus o parte din acoperiș. În anii grei de după război, din cauza situației social-economice complicate, creștinii nu au reușit să repare biserica, astfel încât ea nu a putut fi înregistrată la Comitetul pentru problemele Bisericii Ortodoxe Ruse de pe lângă Consiliul de Miniștri al RSSM, așa cum cereau autoritățile sovietice. În acest fel la Doroțcaia nu a mai fost numit preot și biserica stătea încuiată.

La sfârșitul lunii mai 1955, adjunctul preşedintelui colhozului V.S. Dicusar a hotărât să demoleze clădirea bisericii, iar piatra s-o folosească pentru necesitățile colhozului (construcția unei gropi de silos). Atunci când sătenii care lucrau în colhoz au refuzat categoric să distrugă biserica, tovarășul Dicusar a angajat o echipă de lucrători de la Grigoriopol care au purces la demolarea locașului de cult. Ca urmare a acestor acțiuni, la 30 mai 1955, împuternicitului Comitetului pentru problemele Bisericii Ortodoxe Ruse de pe lângă Consiliul de Miniștri al RSSM i-a fost înmânată o scrisoare de protest semnată de 110 persoane. Scrisoarea a fost adusă la Chișinău și înmânată împuternicitului de către locuitorii satului Doroțcaia – Fiodor Iacovlevici Nesterov și Samuil Gavrilovici Maslenco (AOSPRM, F. 51, Inv. 14, D. 81, f. 87-88.). Concomitent, aceeași petiționari au mai expediat prin poștă și Comitetului Central al PCM o scrisoare de protest semnat de 237 persoane, care a fost redirecționată împuternicitului (ANRM, F. 3046, Inv. 1, D. 61, f. 1).

În 1954 se produsese o mică schimbare în politica antibisericească a autorităților sovietice. La 10 noiembrie Comitetul Central al PCUS a adoptat hotărârea „Cu privire la greșelile comise în propaganda științifico-ateistă în rândul populației”, care prevedea neadmiterea a nici un fel de insulte la adresa sentimentelor religioase ale credincioșilor și ale clerului, și nici un amestec în activitatea Bisericii (vezi: V.A. Alekseev, Iljuzii i dogmy, Moscova, 1991, p. 363-364.). În acest context al „dezghețului” hrușciovist, când în multe localități erau reparate bisericile, creștinii din Doroțcaia au sperat că, în sfârșit, și ei vor putea repara biserica și în ea va fi numit un preot pentru a sluji. Revolta și nemulțumirea lor față de acțiunile adjunctul preşedintelui colhozului tovarășului Dicusar erau logice.

Ca urmare a demersurilor înaintate, împuternicitul P. Romenskii a mers la fața locului și s-a convins de veridicitatea celor scrise. El a cerut preşedintelui Comitetului Executiv Grigoriopol să intervină și demolarea bisericii din Doroțcaia a fost provizoriu oprită (AOSPRM, F. 51, Inv. 14, D. 81, f. 89.).

Peste aproximativ o lună credincioșii din Doroțcaia au expediat prin poștă o nouă scrisoare de protest, de această dată la Moscova, Comitetului Central al PCUS, înregistrată pe 23 iunie 1955. Ei scriau: „Cu o lună înainte am scris la Chișinău Comitetului Central al partidului că în satul nostru conducerea colhozului, cu ajutorul unor lucrători năimiți la Grigoriopol, au început să fărâme biserica. În demers noi am arătat că aceste acțiuni sunt ilegale și nedrepte, căci biserica este proprietatea noastră, pe care noi am reparat-o și am înzestrat-o cu clopote. Dar fiindcă în timpul războiului i-a fost distrus acoperișul, noi până acum n-am reparat-o. Mai târziu Comitetului Central al Partidului Comunist din Moldova a oprit aceste acțiuni ilegale. Dar conducerea colhozului din nou a început să o demoleze. Conducătorii satului nostru nu știu despre hotărârea partidului din 9 noiembrie „Cu privire la greșelile comise în propaganda științifico-ateistă în rândul populației”. Ce treabă are colhozul cu biserica noastră, căci ea este despărțită de colhoz și este proprietatea noastră încă de la părinții noștri și noi avem dreptul să o reparăm. Rugăm să interveniți și să-i înlăturați pe aceștia și să lase biserica cum a fost și până acum pentru popor. Rugăm să ne scrieți pe adresa: Nesterov Fiodor Iacovlevici, RSSM, r. Grigoriopol, s. Doroțcaia. Semnăturile locuitorilor satului nostru: <…>. Răspunsul Dvoastră rugăm să fie transmis autorităților competente, căci oficiul nostru poștal din Doroțcaia reține astfel de scrisori și a fost deja un caz că scrisoarea unui cetățean a nimerit la președintele colhozului. Și deoarece primul nostru demers a avut semnătura a 237 persoane, a doua oară noi nu le-am colectat, căci ele deja sunt în primul demers adresat CC al PCM” (ANRM, F. 3046, Inv. 1, D. 61, f. 2-3v). Demersul a fost semnat de doar 15 persoane (cei mai aleși). După toată probabilitatea, conducerea colhozului prin presiuni și intimidări i-a somat pe unii creștini să bată în retragere și să nu se mai plângă instanțelor superioare. Însă, autorul scrisorii, Fiodor Nesterov, pentru a-i da greutate, recurge la un procedeu tactic și face referire la semnăturile din primul demers.

În „Nota informativă a CC al PCM către CC al PCUS privind măsurile întreprinse împotriva amestecului autorităților locale în treburile Bisericii Ortodoxe Ruse” din 21 iulie 1955 citim: „…adjunctul preşedintelui colhozului din s. Doroțcaia tovarășul Dicusar a fost chemat la Comitetul de partid din Grigoriopol, unde i-a fost explicat, că dispozițiile lui privind demolarea clădirii distruse a bisericii sunt incorecte. Tov. Dicusar a fost preîntâmpinat că astfel de acțiuni sunt neadmise. Demolarea clădirii bisericii nu s-a efectuat” (vezi: Pravoslavie v Moldavii 1953-1960, Vol. II, Culegere de documente, V. Pasat, Moscova, 2010,  p. 298).

După 1958 politica statului sovietic față de Biserică se înăsprește, autoritățile locale primesc indicații că pot folosi clădirile bisericilor închise după bunul lor plac. În acest fel locașul de cult cu hramul în cinstea „Sf. Treimi” din Doroțcaia a fost demolat, iar piatra folosită pentru diverse necesități ale colhozului. În prezent pe locul vechii biserici se înalță o răstignire pentru a nu permite să se uite vremurile grele prin care a trecut Biserica Ortodoxă în perioada sovietică.

În 1990, când în toate localitățile din Republică se redeschideau bisericile și mănăstirile, a fost amenajat și la Doroțcaia un paraclis în localul fostei biblioteci, unde mai mulți ani la rând s-au săvârșit serviciile divine.

    În anii 1992 – 1997 a slujit preotul Ioan Rotaru. Anii 1997 – 2020 parohia Doroțcaia este păstorită de protoiereul Marin Potoroacă, secretar al bisericilor din raionul Dubăsari. În prezent funcția de paroh o deține iereul Daniel Tambur.

    În anul 2005, cu binecuvântarea ÎPS Vladimir, Mitropolitul Chișinăului și al întregii Moldove, de către Protopopul de Criuleni și Dubăsari prot. mitr. Teodor Pelin și un sobor de preoți a fost sfințită piatra de temelie a unei noi biserici cu hramul „Acoperământul Maicii Domnului”. Biserica este înălțată cu stăruința preotului slujitor prot. Marin Potoroca împreună cu enoriașii și susținerea financiară a autorităților locale. Majoritatea surselor financiare au fost jertfite de către enoriași, o parte de primăria din localitate, Consiliul raional Dubăsari și ex-președintele Republicii Moldova dl V. Voronin. Cu acele surse alocate a fost pusă temelia bisericii, ridicați pereții, s-a pus acoperișul și ferestrele. La moment se efectuează lucrările de pictură în interior.

Nu este mult până la finisarea tuturor lucrărilor și amenajarea teritoriului, după care, cu ajutorul lui Dumnezeu și a Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu și pururea Fecioarei Maria, nădăjduim să ajungem cu bine și în ziua sfințirei acestui sfânt locaș.

Pr. Dr. Veaceslav Ciorbă

    Din cele mai vechi timpuri, de când moldovenii au descălecat pe aceste pământuri, dintre râurile Nistru şi Bug, în aşa numita Transnistrie, locuiau oameni cu credinţă în Dumnezeu, care mărturiseau credinţa ortodoxă. Ei au sosit pe aceste pământuri libere deja fiind credincioşi, aducând cu ei dragostea faţă de bunul Dumnezeu.

    După apariţia primelor localităţi în aceste ţinuturi au început să se construiască şi primele biserici, inclusiv şi în frumoasa localitate, de pe malul stâng al Nistrului, cu numele de Cocieri.

    Informația cea mai timpurie este din anul 1848. Din lucrarea „Descrierea istorico-cronologică a bisericilor din Eparhia Hersonului şi Tauridei” scrisă de Gavriil Rozanov, arhiepiscop al Hersonului şi Tauridei și publicată la Odessa în 1848, aflăm că la Cocieri exista o biserică din lemn cu hramul „Minunea Sf. Arhanghel Mihail”, care data din 1772 și care a fost înălțată cu binecuvântarea mitropolitului Daniil al Proilaviei.

      În 1788 Rusia a anexat Transnistria, care după încheierea păcii de la Iași, dintre turci și ruși, în 1792, a devenit oficial parte componentă a Imperiului rus. În acest fel biserica din Cocieri a intrat jurisdicțional în componența Eparhiei rusești de Ecatirinoslav, Herson și Taurida cu reședința în orașul Poltava. În perioada 1793-1799 această Eparhie a fost păstorită de Gavriil Bănulescu-Bodoni, viitorul mitropolit al Chişinăului și Hotinului (1813-1821).

    În 1813 biserica din Cocieri împreună cu încă 76 de biserici din Transnistria au întrat în componența  nou înființatei Eparhii a Chişinăului și Hotinului.

      În 1823 pe locul bisericii vechi a fost construită o biserică nouă din piatră.

     La 9 mai 1837 aceste biserici au fost supuse jurisdicțional nou înființatei Eparhii a Hersonului și Tauridei cu reședința la Odessa.

    În 1868 la Sanct-Petersburg a fost publicată „Lista localităților Imperiului rus (conform datelor colectate în 1859). Gubernia Herson”. Despre Cocieri se dau câteva date scurte: «sat cu 158 de gospodării, ce făcea parte din moșia de stat. Din locuitori 490 erau bărbați, 445 – femei. Exista o biserică ortodoxă».

    Alte date importante le aflăm din „Lista localităților guberniei Herson” publicată în 1896: «Cocieri, sat cu 165 de gospodării; locuitori – 1726 (bărbați – 889, femei – 837); o biserică ortodoxă; școală cu 45 de elevi (toți băieți»).

  Informații detaliate și prețioase despre unele aspecte ale vieții bisericești din Cocieri aflăm din „Cartea comemorativă pentru clerul din Eparhia Hersonului”, alcătuită de preotul Fiodor Malianovschii și publicată la Odessa în 1902. «Biserica din piatră înălțată în 1823 cu hramul „Minunea Sf. Arhanghel Mihail”. Casă parohială nu era. În state erau angajați un preot și un cântăreț (dascăl). Paroh în 1902 era preotul Gheorghe Vasilachiev, cântăreț – Evlampii Briuhovețchii. Salariul preotului era de 108 ruble, iar al cântărețului de 36 ruble. Pentru întreținerea bisericii și a slujitorilor parohia era împroprietărită cu 36 desiatine de pământ. Parohieni erau: bărbați – 1025, femei – 968. În localitate funcționa o școală primară – „школа граммоты”».

   Din publicația „Anuarul statistic al Eparhiei Hersonului”, editată de Consistoriul duhovnicesc din Herson în 1906 despre Cocieri aflăm: «Din 1886 locașul de cult împreună cu clerul erau întreținuți doar din fondul parohial. Enoriașii erau moldoveni. Numărul gospodăriilor: 289. Numărul parohienilor: bărbați – 1159, femei – 1072. Pe lîngă biserică funcționa o școală parohială în care învățau 100 de băieți și 9 fete. Capitalul social al bisericii era de 385 ruble. În state erau angajați un preot și un cântăreț. Cântărețul primea din partea comunității semestrial o anumită sumă de bani pentru achitarea chiriei spațiului locativ. Salariul preotului era de 108 ruble, a cântărețului de 36 ruble. Biserica avea 38 desiatine de pământ.

   La momentul alcătuirii anuarului paroh era preotul Gheorghe Ioannov Vasilachiev, în vârstă de 45 ani, a absolvit Seminarului duhovnicesc din Chișinău, categoria a doua, în 1883 a fost hirotonit preot și numit la Cocieri. Ultima  decorație era camilafca primită în 1901, concomitent era profesor de religie la școala parohială, membru al consiliului protopopial și supraveghetor al magazinului bisericesc din Dubăsari, căsătorit, trei fiice, de 22, 14 și 8 ani.

     Cântăreț era Evlampii Gheorghevici Briuhovețchii, în vârstă de 26 ani, a absolvit 2 clase a școlii de meserii din Alexandria, căsătorit, la Cocieri din 1902, iar mai înainte a fost cântăreț timp de trei ani în altă parohie».

      Timpuri grele pentru biserica din sat, ca şi toate bisericile aflate în Uniunea Sovetică, s-au început imediat după revoluţia din octombrie 1917, când la putere au venit bolşevicii, duşmanii de moarte ai religiei, cum se numeau ei însuși, aşa-numiţii ateişti. Ei duceau o politică duşmănoasă faţă de credinţă şi toţi slujitorii Bisericii. Ca urmare biserica din Cocieri a fost închisă. Aşa a fost până în 1942.

     O perioadă mai benefică pentru Biserică au fost anii 1942-1944, când Bisericii Ortodoxe i s-a fost acordat în societate un alt statut, revenind practic la normalitate. În acea perioadă în Transnistria s-au redeschis sute de biserici, închise în anii 1917-1941 de puterea sovietică.

      Creștinii din Cocieri au dorit să aibă și ei un locaș de cult în care să se săvârșească slujbe bisericești. Biserica din sat, construită în 1823, ajunsese într-o stare jalnică și cerea o reparație capitală de durată. S-a luat decizia de a fi amenajat un paraclis. Împuternicitul pe problemele Bisericii Ortodoxe de pe lângă Consiliul de Miniștri al RSSM Petru Romenschi scria în 1945: „Comunitatea de creștini din Cocieri în timpul ocupației germano-române în 1942 samovolnic au ocupat clădirea clubului care este mare, încăpătoare și se află în mijlocul satului”. În această clădire a clubului a fost amenajat repede paraclisul în care s-a slujit până în 1944.

       În anii 1944 -1945 paraclisul nu a funcţionat. El a fost redeschis la insistenţa locuitorilor satului şi şi-a început activitatea la 21 august 1945. La 19 noiembrie 1945, organele de stat au închis forţat paraclisul și au dus toate obiectele de cult în biserica veche, despre care același împuternicit scria: întrunește toate condițiile și e bună pentru a funcționa. Acest fapt a trezit nemulţumirea şi revolta locuitorilor satului. În rezultat mai mulţi locuitori ai satului  au opus rezistenţă fizică organelor respective. Ca urmare au fost arestaţi şi judecaţi preotul bisericii Nateajnîi Ion, preşedintele interimar al sovetului sătesc Verlan A., precum şi un membru al Consiliului bisericesc Pavlov. De soarta acestor persoane nimeni în sat nu au mai auzit nimic.

     Biserica veche era mică și ruinată. Creștinii din Cocieri nu au avut de ales. Au reparat-o cum au putut și ea a funcționat încă 15 ani, până în decembrie 1960, când a fost închisă, iar mai apoi distrusă. Din mărturiile unor bătrâni biserica a fost distrusă conform unui şiretlic, la care au recurs supuşii puterii sovetice. Au adunat semnături de la săteni, precum că sunt pentru pace, dar, ele au fost folosite ca act pentru confirmarea voinței sătenilor de a distruge biserica. După unele mărturii, ale bătrânilor cântăreţi, în perioada când a fost biserica închisă şi încuiată cu lacăte, la sărbătoarea Paştelui, în miezul nopţii s-a auzit corul îngerilor. După acest Paşte lăcaşul de închinare a fost distrus. Iar minunea  au înţeles-o ca o prevestire a distrugerii bisericii şi prigoanei pentru credință. Astăzi pe locul unde s-a aflat biserica veche, pe ruinele ei, este înălţată o Troiţă…

     Începând cu obţinerea independenţei  de către Republica Moldova, situaţia Bisericii s-a schimbat radical. Viața bisericească în ţară a căpătat un nou suflu. În perioada de după 1990 în Republica Moldova, cu susţinerea statului şi a populaţiei, s-au reparat şi construit sute de biserici şi mănăstiri. În aceiaşi perioadă a apărut ideea construirii unei noi biserici şi în satul Cocieri. În fruntea acestei mişcări populare s-a plasat un militar, Alexandru Luchianov. Primul preot după reînregistrarea comunităţii creştine din comuna Cocieri a fost Nicolae Luchianov.

       Cu spriginul financiar al primului preşedinte al Republicii Moldova, dlui Mircea Snegur, şi a oamenilor din sat în 1990 s-a început construcţia noii biserici. Până în 1992 s-a reuşit punerea temeliei şi ridicarea pereților până la nivelul ferestrelor. La 3 martie 1992, în localitate s-a început conflictul armat şi din această cauză construcţia sfântului locaş a fost stopată. În primele zile de luptă militarul Alexandru Luchianov a fost înpuşcat mortal lângă unitatea militară, astfel lipsindu-se de iniţiatorul şi susţinătorul construirii sfântului lăcaş, clădirea a stat la voia întâmplării timp de 12 ani, până în 2004, an din care s-au reluat lucrările. Din  1992 până la construirea bisericii noi toate serviciile divine s-au oficiat în într-o casă parohială, dotată cu un altar şi iconostas improvizat, construit la iniţiativa preotului Luchianov Nicolae.

      Din 2004 lucrările au durat până în anul 2014. Pentru realizarea proiectului s-au acumulat mijloace financiare, materiale de construcţii, braţe de muncă etc. în cea mai mare parte de la enoriași, agenţi economici, din Primăria comunei, de la Consiliul raional. S-a organizat, în repetate rânduri maratoane pentru colectarea surselor financiare la Casa de cultură și biserică. În mod organizat s-au făcut donaţii de la fiecare instituţie publică locală – şcoală, grădiniţă, Casă de cultură, bancă, unitatea militară etc. Au sprijinit activ durata construcţiei şi gospodăria ţărănească «VICTORIA», cu transport şi ajutor bănesc. Au alocat mijloace financiare în toţi anii de construcţie sanatoriul «STRUGURAŞ», în persoana directorului Ureti Anatol, baza de odihnă «POPAS», în persoana directorului Popa Sergiu ș. a. Nu au stat  indiferenţi nici primarii care au fost la cârmă în toţi 10 ani. Un aport considerabil l-a adus primarul Nirca Sergiu, care, prin multe străduinţe a atras donatori ce au făcut posibilă acoperirea bisericii.

      Lucrările de construcţie   s-au finisat în toamna anului 2014. În data de 22 noiembrie 2014 a fost oficiată Sfânta Liturghie cu rânduiala sfinţirii Sfântului Prestol şi a Sfântului lăcaş cu hramul ,,Minunea Sfântului Arhanghel Mihail”. La evenimentul multaşteptat, au participat: Înalt Preasfinţitul Vladimir, Mitropolitul Chişinăului şi al întregii Moldovei, Protopopul de Criuleni şi Dubăsari, protoiereul mitrofor Teodor Pelin, un sobor de preoţi militari, preoţi din Protopopiat. La eveniment au fost prezenţi înalţi oaspeţi şi ctitori care au contribuit la înălţarea bisericii, precum dl Vlad Filat, prim ministru al RM ș.a. Un moment foarte impresionant a fost şi faptul că a luat parte la rugăciuni şi primul preşedinte al ţării, dl Mircea Snegur, care a fost primul ctitor.

      Din anul 2004 și până în prezent paroh al bisericii este numit preotul Iulian Pinteac. Biserica actualmente se află în centru localităţii. Conform datelor istorice, care s-au mai păstrat, hramul bisericii a fost tot timpul «Minunea  Sfântului  Arhanghel  Mihail».

      Sfinte Arhanghele Mihaile, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi!

    Pe parcursul anilor din 1988 şi până-n prezent am petrecut diferite activităţi. Din anul 2003 conlucrăm cu Consiliul Mondial al Bisericilor, fiind prezenţi la majoritatea trainingurilor care s-au desfăşurat pe diferite teme. În anul 2005-2006 am realizat un proiect de „Asistenţă Socială şi Medicală la domiciliu” finanţat de Consiliul Mondial al Bisericilor, în calitate de coordonator este părintele paroh Ioan Solonaru.
Citeste continuarea »

Cu ocazia Sfintelor Sărbători de Paşti, în incinta Casei de Cultură a s. Cruglic r.Criuleni a avut loc a X-a ediţie a Festivalului cântecului pascal cu genericul „Hristos a Înviat!”. A fost o sărbătoare de suflet la care se simţea marea dorinţă de-a vesti prin cântec Învierea lui Hristos. La acest Festival s-au prezentat 17 colective din 14 sate ale raionului cu repertorii foarte bogate şi bine pregătite. În holul Casei de Cultură s-a organizat şi tradiţionala expoziţie cu lucrări de pictură a copiilor satelor Cruglic şi Izbişte. Sărbătoarea a fost deschisă de primarul s. Cruglic, Doamna Svetlana Cucu, care a vorbit despre importanţa organizării acestui Festival. Apoi au evoluat colectivele satelor: Cruglic (colectiv de maturi şi colectiv de copii), Boşcana, Izbişte, Criuleni, Maşcăuţ, Măgdăceşti, Dubăsarii-Vechi, Jevreni, Işnoveţ, Râşcova, Slobozia-Duşca, Coşniţa şi Coşerniţa. Citeste continuarea »

În incinta Casei de Cultură „Grigore Sârbu” din or. Criuleni a avut loc cea de-a X-a ediţie a Festivalului creştin consacrat sărbătorilor de iarnă. Au participat 17 colective din raion, venind cu urări de sănătate şi cuvinte din suflet, prin care s-a vestit bucuria Naşterii, Botezului şi Arătării Domnului neamului omenesc.
Cu un cuvânt de felicitare din partea Mitropoliei Moldovei a venit părintele consilier Nicolae Ciobanu, îndemnându-i pe toţi la dragoste şi bunăvoinţă după modelul Domnului Hristos.
O deosebită evoluare a avut corul de slujitori al protopopiatului, care a venit cu cântări străbune date uitării în ultimele decenii. Citeste continuarea »

В библиографических источниках справочного характера дореволюционного и румынского периодов, о церкви содержаться следующие сведения:

• «С. Избиштя – Архистратигов – деревянная, посредственная; достаточная ризами, иконами и книгами – 1797.»;
• «Избешты, в честь Cв. Архистратигов Гавриила и Михаила построена каменная церковь в 1788 г., а перестроена по ветхости в 1857; непрочная»;
• «Izbeşti cu bis. Arh. Mihail şi Gavriil, zidită la 1778 din piatră, de Mihail Tipa»(Избешты с церковью Арх. Михаила и Гавриила, построена из камня в 1778 году Михаилом Типа);
• «Izbeştea, biserica cu hramul Mihail şi Gavriil, zidită la 1778,  din piatră şi reconstruită la 1839»(Избиштя, церковь Михаила и Гавриила, построена из камня в 1778 году и перестроена в 1839);
• «Izbeşti, jud. Orhei. Biserica Sf. Arh. Mihail şi Gavriil, zidită la anul 1778 din piatră, acoperită cu şindrilă. Este una din bisericile interesante din Basarabia care şi-a păstrat caracterul său moldovenesc. Biserica are forma corabiei cu clopotniţă şi un mic turnuleţ. Pereţii altarului sunt susţinuţi de trei contraforturi. Şi aici sunt icoane cu zugrăveală veche şi cu inscripţii moldoveneşti.»(Избешты, Оргеевский уезд. Церковь Св. Арх. Михаила и Гавриила, построена из камня в 1778 году, покрыта шенделью. Одна из интересных церквей Бессарабии которая сохранила свой молдавский характер. Церковь построена в форме корабля, имеет колокольню и маленькую башню. Стены алтаря поддержаны тремя опорами. Есть старинные иконы и c молдавской писменностью).

В изданиях советского периода приводятся такие описания: «…Архангельская (1778) – в селе Избище …Наряду с трехконховыми в последней четверти XVIII века в Молдавии строились и базиликальные церкви, перекрывавшиеся полуцилиндрическими сводами (Архангельская в селе Избище)».

К этому следует добавить, что с 1975 года церковь включается в список памятников архитектуры республиканского значения, взятых под государственную охрану: « Архангельская церковь с. Избище – 1778 г.»

Вышеприведённые библиографические выкладки заставляют предположить, что составители справочных и обзорных работ, а также списков памятников архитектуры, пользовались не вполне проверенными исходными данными, поскольку, как нетрудно заметить, во всех печатных изданиях, за исключением первого, краткого, самого раннего упоминания, речь однозначно идёт именно о каменной церкви, построенной в 1778 (или 1788) году.

Историко-архивные источники (церковные документы 1860-1916 гг.) свидетельствуют:

• «Церковь Святого Архистратига Михаила, Оргеевского уезда, села Избешт построена в 1788 году тщанием покойника Михея Пипы, а 1839 года тщанием умершего надворного советника Иеремии Кириллова Янова переделана с камня»;
• «Архангело-Михайловская церковь селения Избешт, Оргеевского уезда построена в 1788 году тщанием умершего прихожанина, поселянина Михаила Типы, а в 1839 году заново перестроена тщанием умершего помещика Иеремии Янова»;
• «Церковь построена в 1778 году тщанием умершего крестьянина Михаила Типы; в 1839 году заново перестроена тщанием умершего помещика Иеремии Янова; в 1887 году капитально отремонтирована и покрыта шенделью старанием местного священника Исайи Чубука и прихожан».

 При этом, правда, не вполне отчетливо и ясно указывается каковой же была первоначальная церковь до перестройки: деревянной или каменной? И каким вообще был характер перестройки?

В значительной степени прояснить обстоятельства происходивших событий помогают сохранившиеся документы церковной переписки.

Так, в рапорте старшего благочинного Оргеевского уезда, протоиерея Симеона Балтаги за № 458 от 20 мая 1838 года, направленном архиепископу Кишиневскому и Хотинскому Димитрию, сообщается, «…селение Избешты Михайловская церковь, деревянная, ветхая, покрыта камышем…», а поэтому: «Помещик и общество желают подчинить сию церковь следующим образом: стены кругом сделать каменные, общикатурить и выбелить; пол деревянный; на место ветхого престола устроить новый в указной меры и покрыть драницею; для чего имеют в готовности материал: камень, известь, дерево и наняли майстеров.». На что архиепископ Димитрий своей резолюцией от 23 мая 1838 года дал благословение.

А почти ровно через год рапортом за № 264 от 19 мая 1839 года благочинный Симеон Балтага доложил: «…18 числа настоящего майя месяца, в четверг, освятил я подчиненную в селении Избешты Михайловскую церковь на старом Антиминсе…».

Таким образом, выявленные историко-архивные источники дают возможность вполне обоснованно пересмотреть утвердившуюся в литературе дату постройки каменной церкви в селе Избешты.

Как можно убедиться, в вышеприведённых выдержках из подлинных документов излишне не акцентируется тот факт, что в результате произведённой в 1838-39 гг. «починки» практически было сооружено  каменное здание новой церкви.

Вероятно, для Консистории это не являлось особо важным признаком, т.к. при возведении каменной церкви было бережно сохранено традиционное место Св. Престола, который и в новом каменном здании, в обновлённом виде, остался главной принадлежностью храма, и, таким образом, как бы продолжилось существование первоначального храма. Наверное, поэтому было проведено лишь малое освящение храма (на старом антиминсе), как обычно делалось после ремонтов.

Однако, если такое отношение объяснимо и допустимо по высшим церковным соображениям, то для архитектурной науки подобная строительная трансформация имеет, весьма отличительное, значение, т.к. в 1839 году произошло качественное изменение материального состояния объекта (иначе говоря, деревянная постройка стала каменной).

К тому же, произошедшее дает основание полагать, что нынешние формы некоторых каменных церквей, построенных, как и каменная церковь в селе Избешты, строго на месте предшествующих им деревянных, в какой-то степени наследуют формы прошлых церковных построек. Но, все же думается, что нельзя говорить о чисто механическом заимствовании, как плановых, так и объёмных форм полностью.

В дополнение к вышеизложенному заметим, что только во второй половине XIX века каменная Избештская церковь претерпела, как минимум, три ремонта (в 1864 г., в 1873 г. и 1887 г.); и к началу XX  века дошла в далеко не лучшем конструктивном состоянии.

Поэтому прихожане, жители села «…в заботливости своей к сооружению новой церкви в селении Избешты…» начали постепенно собирать денежные средства, т.к. состояние церкви вызывало у них вполне определённые опасения, о чём они и сообщали в Консисторию: «…в настоящее время церковь наша совершенно ветхая, подпертая и покренившаяся и одна стена с южно-западной стороны заделана кирпичом, чтобы не упала…».

К 1908 году было собрано 1140 рублей и вся сумма положена на банковский счёт. Но в том году священник Жеманян без согласования с церковным старостой и обществом села снял почти все деньги со счёта и употребил на строительство приходского дома. Это повлекло со стороны общества села – прихожан – жалобы в Консисторию на такое финансовое самоуправство священника. При расследовании Консисторией обстоятельств дела стороны примирились, и все претензии к священнику Жеманяну были сняты.

На основе данных сведений можно определить, что металлические затяжки появились не ранее 1908 года, а как мы предполагаем, уже в румынский период (между 1918 г. и 1944 г.), когда, по всей видимости, производился капитальный ремонт здания церкви с укреплением конструктивной основы.

Ктитором деревянной Архангело-Михайловской церкви был житель села Избешты, крестьянин Михей Пипа, имя которого с течением времени, в более поздних церковных документах трансформировалось в Михаил Типа и в таком виде вошло в библиографические источники (печатные публикации).

Но если о Михее Пипе не сохранилось больше никаких сведений, то о ктиторе каменной  Архангело-Михайловской церкви, местном помещике Иеремии Кирилловиче Янове остались заметные следы в исторических документах первой половины XIX века, которые позволяют более-менее подробно осветить его биографию, и в частности – служебную деятельность.

Так, именным императорским указом Александра I-го от 29 апреля 1818 года «…за особенные труды, понесенные некоторыми чиновниками по образованию сего края …» целая группа представителей видных молдавских боярских фамилий (таких, как Рышкан, Башота, Донич и др.) была «всемилостивейше» пожалована гражданскими чинами довольно высоких классов. В том числе, чином титулярного советника был награждён 32-летний бессарабский помещик, губернский секретарь Иеремия Янов, что давало ему право на вступление в дворянское сословие, которым он и воспользовался в 1821 году, получив потомственное российское дворянство (вместе со своими родными братьями: коллежским секретарем Иваном Яновым, казначеем Измаильских земель и отставным штабс-капитаном Филимоном Яновым, казначеем Аккерманских земель).

В дальнейшем Иеремия (или, как иногда писали в документах, Еремей) Янов занимал отнюдь не рядовые должности в администрации Бессарабской области  (напомним, что тогда Бессарабия имела статус автономной области в составе Российской империи):

1825-1831 гг. – Член Верховного Совета;

1831-1834 гг. – Областной совестной судья;

1834-1837 гг. – Председатель Областного Гражданского Суда.

     Закончив карьерный рост в чине надворного советника, который по «Табели о рангах» соответствовал воинскому званию подполковника, почему в некоторых документах его, слегка повышая в звании, уважительно именовали «полковник Янов».

В заключении отметим, что каменная Архангело-Михайловская церковь в с. Избешты, беспрерывно действовавшая на протяжении 120 лет, a в 1959 г. по решению тогдашних властей была закрыта для богослужений.

В 1988 году началось духовное и национальное возрождение, и по требованию прихожан власти вновь открыли церковь. Верующие с большой любовью восстановили свой храм и в 1989, с благословением Преосвященного Владимира, епископа Кишенёвского и Молдовы, отец Иоан Руснак совершил первую Св. Литургию.

На ограждённой территории церковного двора находится пять каменных надгробных памятников приличной сохранности. Один, по всей видимости, самый старинный, без надписей (стела, в форме вертикально поставленной прямоугольной плиты, на которой врезным контуром изображен крест), расположен в северо-западном углу двора. И четыре – в ряд, друг за другом, по линии запад-восток, параллельно зданию церкви, с северной стороны. На них содержатся следующие надписи (в порядке последовательности):

1. «Священник Исайя Чубук жена его Иоанна Георгиевна дочь их Наталия». «Священник Андрей Мадан и млад. Исайя и Домникия»;
2. «Здесь покоится прах Полковника Никанора Петровича Жнова умершего 12 марта 1880 года»;
3. «Здесь покоится прах жены старшего адъютанта штаба 15-го пехотного полка Мараки Надежды. Родившейся 10 июня 1841 г..Умершей 20 августа 1869 г.»;
4. «……………………………….

………(неразборчиво)……….».

Среди этих памятников наше внимание в первую очередь привлёк первый памятник, где согласно надписям захоронены священники Избештской церкви: о. Исайя и о. Андрей (данные о которых содержатся в предыдущем разделе настоящей справки). Вероятно, общий памятник обоим священникам и членам их семей поставлен потому, что их связывали родственные узы, т.к. священник Мадан был женат на дочери священника Чубука. Таким образом, это своего рода семейное захоронение.

Что касается других памятников, то можно лишь отметить – все они появились на церковном дворе, вблизи церкви только после разрешения духовных властей, как о том свидетельствует документ 1901 года: «Под церковью фамильных склепов не имеется; в ограде церковной погребены, на основании разрешения Епархиального Начальства: местный помещик, полковник Жнов, губернский секретарь К. Гришенко, жена штабс-капитана Мараки, местный священник и его жена и дочь». Отсюда следует, что четвёртый памятник с неразборчивой надписью принадлежит захоронению губернского секретаря К. Гришенко, а также, что памятник над могилой священника Чубука с женой и дочерью Наталией, возможно, ещё существовал до смерти священника Мадана.

На сей день в приходе действует крепкая духовная община, которая способствует воспитанию христианских православных ценностей, и в чём да поможет нам Бог!

Священники:

Как удалось выяснить, в первой половине XIX века в приходе села Избешты служили следующие священники: о. Феодор Вердеш, о. Георгий Стериович и о. Павел Михул.

Самым старшим из них  по возрасту был священник Феодор Вердеш, родившийся еще в прошлом XVIII столетии, примерно, в конце 1770-х годов. Его сын, Иоанн Вердеш сначала, с 1837 года, был при церкви дьячком, а затем на протяжении многих лет диаконом (рукоположен в 1845 году).

    Священник Георгий Стериович умер 7 ноября 1837 года, оставив вдову Марию и дочерей Евфимию и Иоанну (последняя в последствии стала женой священника Чубука).

    Также, как и отец Георгий Стериович, священник Павел Михул прожил не столь уж долгую жизнь, скончавшись в довольно молодом возрасте. Им обоим было чуть более 30-ти лет.

К сожалению, установить конкретные сроки службы каждого из священников, а также подробности их биографий не представилось возможным. Известно лишь, что к 1857 году все они уже почили, но вдовы священников еще долгие годы были приписаны к причту Избештской церкви как сиротствующие и получали денежные вспомоществования.

    С 1857 г. – о. Исайя (Саввович) Чубук, родился в 1824 г., священнический сын, в семинарии не обучался. В 1847 г. указом Консистории определён к Михайловской церкви м. Криулян пономарем. 25 сентября 1851 г. Преосвященным Иринархом рукоположен во диакона к той же церкви. 10 ноября 1857 г. Преосвященным же Иринархом рукоположен во священника к Михайловской церкви села Избешты. 17 сентября 1864 г. за усердное попечение об исправлении починкою своей церкви изъявлена ему признательность Епархиального Начальства. 22 сентября 1873 г., за усердное попечение о вверенной ему церкви, награждён набедренником.  26 марта 1879 года Указом Святейшего Синода за №889-м удостоен Благословения Святейшего Синода. 28 марта 1882 года награждён Синодальною Скуфьею. В 1887 году его старанием произведён ремонт церкви.

    Обращает на себя внимание тот факт, что отец Исайя Чубук неоднократно отмечался Епархиальным начальством за радетельное отношение к состоянию храма (своевременные ремонты, починки и пр.) и при нём здание церкви всегда находилось в благопристойном виде.

    Здесь сразу также можно заметить, что и самым долголетним священником избештского прихода, прослужившим в нём несколько десятилетий, был именно отец Исайя. Поэтому, нам кажется, не излишне будет привести более подробные сведения о его семье, поскольку, может быть, потомки священника Чубука и до настоящего времени проживают в селе Избешты. Жена –   Иоанна Георгиевна, дочь священника Стериовича. Дети их: Иоанн, род. в 1851 г., женат, проживал в Избештах; Мария, род. в 1853 г., замужем за священником с. Бардар, Кишиневского уезда, Александром Гросулом; Елизавета, род. в 1856 г., замужем за псаломщиком с. Бардар, Кишиневского уезда, Михаилом Скиду; Симеон, род. в 1859 г., священник в с. Молешты, Белецкого уезда; Гликерия, род. в 1864 г., замужем за священником с. Ченак, Бендерского уезда Василием Воловеем; Наталия, род. в 1865 г., обучалась до 4-го класса в Кишиневском Епархиальном женском училище, жила при родителях; Варвара, род. в 1868 г., окончила курс Кишиневского Епархиального женского училища, замужем за священником Андреем Маданом; Георгий, род. в 1869 г., обучался в Кишиневской Духовной семинарии.

С 1898 г.    –    о. Андрей (Васильевич) Мадан, род. 28 октября 1869 г. в с. Трушены, Кишиневского уезда;сын псаломщика;15 июня 1889 г. окончил курс учения  в Кишиневской Духовной семинарии по второму разряду и указомКонсистории определён псаломщиком к Михайловской церкви с.Гертоп-Маре, Оргеевского уезда.19 сентября 1891 г. Преосвященным Аркадиемрукоположен во диакона к той же церкви.1 октября 1891 г. Преосвященным Исаакием, епископомКишиневским и Хотинским рукоположен во священникак Михайловской церкви с. Богены, Белецкого уезда.21 сентября 1892 г. переведён по прошению к Михайловской церкви с. Бошканы, Оргеевского уезда.21 мая 1898 г. переведён по прошению к Михайловской церкви с. Избешты, Оргеевского уезда.Жена – Варвара Исаевна, дочь священника Чубука (в 1903 г. священник Мадан скончался в довольно молодом возрасте).

С 1903 г.     –    о. Антоний Жеманян, род. в 1872 г.15 июня 1895 г. окончил полный курс наук Кишинёвской Духовной семинарии.4 февраля 1896 г. назначен священником к церкви с. Збироае, Кишинёвского уезда.4 августа 1903 г., переведён священником к церкви с. Избешты, Оргеевского уезда.С 1909 г. до 1912 г. состоял в должности помощника Благочинного Оргеевского уезда.Прослужил до 1918 года и, вероятно, далее.

С 1922 г.    –    о. Андрей Гросу, род. в 1875 г., окончил полный курс наук Кишинёвской Духовной семинарии в 1899 г. В 1922 г. определён священником к церкви села Избешты,где прослужил, как минимум, до 1942 г. и, возможно,далее. К 1930-м годам возведён в сан протоиерея.

С 1988 г.  –  о. Иоанн Руснак, на долю которого выпало духовное возрождение христианской общины.

С 1997 – 1998 г. – о. Пётр Мыцу, а с 1998 – 2002 г. служил о. Андрей Продан.

С 2 февраля 2002 г. и по сей день служит прот. Виктор Ганган.

De multe ori stăteam şi mă gândeam, ce este mai principal, mai de preţşi mai important pentru un sat moldav, aşezat între dealuri,prin aceasta parcă apărat de furtuni, dar cândva, la origini, şi de năvălireahoardelor păgâne? Gândul m-a dus la biserica din sat. De ce? Fiindcă celelalte edificii, locuri sau monumente istorice prezintă pământescul, adică sunt supuse peirii, dărâmării şi în ultimă instanţă dispariţiei. Biserica ţine, însă, de ceresc şi de veşnicie, ea zideşte şi înalţă omenirea, ea este şi va fi în permanenţă inima şi sufletul satului.

Biserica din satul Izbişte, raionul Criuleni este o bisericuţă modestă, dar în a cărei ziduri se simte tainic şi minunat spiritul trăirii ortodoxe, ce se păstrează de la multele generaţii de izbişteni, care au trăit în acest colţişor de plai. Bazele comunităţii de creştini au fost puse aici încă din vremurile vechi, satul fiind menţionat documentar pentru prima dată la 20 iunie 1453 într-un hrisov emis la Suceava de cartea domnească a lui Alexandru Voievod – domn al Ţării Moldovei, în care se spune că „satulIzbişte este întărit logofătului Mihail şi fraţilor lui Duma şi Tudor”. Tot din acele vremuri străvechi trebuie să fi existat în sat, aşa cum existau în aproape toate localităţile rurale moldoveneşti, o bisericuţă de lemn şi un preot pentru satisfacerea necesităţilor religioase ale ţăranilor ortodocşi de aici. Grea era viaţa oamenilor de rând în acea vreme. Din cauza deselor războaie şi a năvălirilor ei erau nevoiţi permanent să fugă, să-şi părăsească casele pentru a se ascunde în codri, iar după ce treceau năvălitorii se întorceau şi găseau gospodăriile lor distruse şi bisericuţa arsă. Dar nu-şi pierdeau speranţa şi-şi refăceau gospodăriile şi construiau o nouă biserică.

Momente din istoria bisericii

În izvoarele de arhivă despre biserica din s. Izbiște putem găsi următoarele informații:

–          «Satul Izbiștea – Sf. Arhangheli – din lemn, mediocră; dispune de suficiente veșminte, icoane și cărți – 1797»;

–         «Izbești, biserica a fost construită din piatră în cinstea Sf. Arhangheli Mihail și Gavriil în anul 1788, reconstruită din cauza vechimii în 1857; șubredă»;

–         «Izbești cu biserica Sf. Arh. Mihail și Gavriil, zidită la 1778, din piatră, de Mihail Tipa»;

–         «Izbeștea, biserica cu hramul Mihail și Gavriil, zidită la 1778, din piatră și reconstruită la 1839»;

–         «Izbești, jud. Orhei. Biserica Sf. Arh. Mihail și Gavriil, zidită la 1778 din piatră, acoperită cu șindrilă. Este una din bisericile interesante din Basarabia care și-a păstrat caracterul său moldovenesc. Biserica are forma corabiei cu clopotniță și un mic turnuleț. Pereții altarului sunt susținuți de trei contraforturi. Și aici sunt icoane cu zugrăveală veche și cu inscripții moldovenești».

    În publicațiile din perioada sovetică găsim deasemeni unele descrieri: «…Sf. Arhangheli (1778) – în satul Izbiște…Deopotrivă  cu bisericile cu trei turle, în ultimele decenii ale sec. XVIII-lea, în Moldova se construiau cele bazilicale, acoperite cu arce semicilindrice».

    Aici trebuie de menționat, că din 1975 biserica este inclusă în lista monumentelor de importanță republicană, și respectiv este luată sub Ocrotirea de Stat: «Sf. Arhangheli din s. Izbiște – anul 1778».

    Așa cum observăm, majoritatea izvoarelor arhivistice, cu excepția primului, ne vorbesc despre o biserică zidită din piatră în anul 1778 (sau 1788). Însă o analiză mai amplă a documentelor istorice ne impune să facem alte concluzii.

    Alte izvoare de arhivă (documente bisericești anii 1860-1916) ne mărturisesc următoarele:

    – «Biserica Sf. Arhanghel Mihail, jud. Orhei, s. Izbești, a fost construită în anul 1788 cu stăruința răposatului Mihei Pipa, iar în anul 1839 a fost refăcută din piatră cu stăruința răposatului Consilier al Curții Supreme Ieremia Chiril Ianov»;

     –  «Biserica Sf. Arhanghel Mihail din s. Izbește, jud. Orhei a fost construităîn anul 1788 cu stăruința răposatului enoriaș, săteanului Mihail Tipa, iar în anul 1839 reconstruită din nou de moșierul Ieremia Ianov»;

     –  «Biserica a fost construită în anul 1778 cu stăruința răposatului țăran Mihail Tipa; în anul 1839 a fost reconstruită din nou cu stăruința răposatului moșier Ieremia Ianov; în anul 1887 a fost reparată capital și acoperită cu șindrilă cu stăruința părintelui Isaia Ciubuc și a enoriașilor ».

     Cu toate acestea nu rămâne clar cum arăta biserica până la reconstrucție (din lemn sau piatră) și care a fost caracterurul acesteia? O rază de lumină în acest sens ne oferă corespondența eparhială.

    Așadar, în raportul blagocinului superior al județului Orhei, prot. Simeon Baltaga, № 458 din 20 mai anul 1838, adresată Înalt Prea Sfințitului Dmitrie, Arhiepiscop de Chișinău și Hotin, se comunică «…s. Izbești, biserica Sf. Arh. Mihail, dinlemn, veche, acoperită custuh…», și prin urmare: «Moșierul și comunitatea doresc reparația bisericii în felul următor: pereții laterali să fie(re)construiți din piatră, tencuiți și vopsiți; podeaua din lemn; în locul vechiului Prestol de pus unul nou conform măsurilor respective și de acoperit cu tinichea; au pregătit materialul: piatra, varul și au angajat meșteri».  Înalt Prea Sfințitul Arhiepiscopul Dimtrie și-a exprimat acordul prin rezoluția din 23 mai anul 1838 dând binecuvântare.

     Deoarece satul era mic (având doar 101 gospodării şi cele 33 de disetine de pământ care au fost oferite bisericii, conform legii, la 11 mai 1834), cu greu se reușea, cel puțin, întreţinerea personalului (un preot, un dascăl, doi dvornici şi doi pălămari), respectiv misiunea reparației şi-a asumat-o boierul Ianov, care stăpânea pe atunci pământurile Izbiştii şi în scurt timp, în 1839 noua biserică a fost sfinţită.

    Aproximativ la un an, în raportul №: 264 din 19 mai anul 1839 blagocinul Simeon Baltaga menționează: «…la 18 mai curent, joi, am sfințit biserica Sf. Arh. Mihail din s. Izbești după reparație pe Antimisul vechi…».

    Așadar, aceste izvoare de arhivă ne justifică temeinic revederea datei construcției bisericii din piatră în s. Izbești, care deja tradițional a fost întărită în literatură.

    Cum ne putem ușor convinge din documentele originale, nicăieri nu se menționează acel fapt, că în urma «reparației» din anii 1838-1839 practic s-a ridicat o altă biserică. Presupunem, că pentru Consistoriu acest lucru nu prezenta un inters deosebit, deoarece în urma reparației a fost  tradițional păstrat locul Sf. Prestol, principalul atribut al bisericii; prin urmare, într-un fel, s-a perindat existența bisericii primare. De aceia, s-a săvârșit sfințirea mică a bisericii (pe Antimisul vechi), cum, de obicei, se proceda după reparații.

    Dar dacă o asemenea reparație a fost ușor admisă de Consistoriu, pentru arhitectură o asemenea transformare în construcție are o importanță capitală, deoarece în anul 1839 s-a produs schimbarea stării materiale a clădirii bisericii (altfel spus, clădirea s-a rezidit din lemn în piatră).

    Această istorie clasică ne justifică să presupunem că asemenea transformări au suferit numeroase biserici reconstruite (pe acelaș loc, din lemn în piatră), care deși au fost supuse la diferite modificări, într-o măsură sau alta, și-au păstrat caracteristicile primare.

    De menționat este și faptul, că doar în a 2-a jumătate a sec. XIX-lea biserica din piatră din s. Izbiște a suferit, cel puțin, trei reparații (în anii 1864, 1873 și 1887), iar către începutul sec. XX a ajuns într-o stare nu prea bună. Din această cauză enoriașii «…în grija lor pentru construcția unei noi biserici în s. Izbești…» au început a colecta mijloace financiare, dearece starea bisericii era îngrijorătoare, lucru despre care au informat Consistoriul: «…actualmente biserica noastră este foarte veche, este sprijinită și înclinată, iar peretele din partea de sud-vest a fost reparat cu cărămidă, ca să nu cadă …».

    Către anul 1908 s-au adunat 1140 de ruble și toată suma a fost depusă pe un cont bancar. Dar în acelaș an, fără acordul starostelui și a enoriașilor, preotul Jemanean a decontat banii și a construit cu ei o casă parohială. Acest lucru a supărat rău enoriașii, care s-au plâns Consistoriului, dar pe parcursul anchetei părțile s-au împăcat și preotul Jemanean a fost achitat.

    În baza acestor mărturii, credem că barele de metal din biserică au apărut nu mai devreme de anul 1908, sau mai bine zis în perioada română (1918-1944), când, după toate probabilitățile, s-a efectuat o reparație capitală cu consolidarea bazei construcției.

    Ctitorul bisericii Sf. Arhangheli Mihail și Gavriil din lemn a fost locuitorul s. Izbești țaranul Mihei Pipa, numele căruia în documentele bisericești mai târzii se transformă în Mihail Tipa. Alte marturii despre acest creștin milostiv nu se găsesc.

    Ctitorul biseicii Sf. Arh. Mihail din piatră a fost moșierul Ieremia Chiril Ianov, despre care găsim numeroase mărturii în documentele de arhivă a primei jumătăți ai sec. al XIX-lea, în mod deosebit despre activitatea sa profesională.

    Așadar, la 29 aprilie anul 1818, prin Edictul imperatorului Alexandru I-lea «…pentru aportul deosebit adus în educație pe aceste meleaguri…» numeroși reprezentanți ai clasei familiilor moldovenești boierești de vază (p.e. Rîșcan, Bașota, Donici etc.) au fost grațiați cu ranguri civile ale înaltelor clase aristocratice rusești. Printre cei nominalizați se număra și moșierul basarabean de 32 de ani, secretar de guvernator Ieremia Ianov care a obținut rangul de Consilier titular. Aceasta îi permitea să devină membru al nobilimii, și din în anul 1821 obține aceasta (împreună cu frații săi Ioan și Filimon).

    În continuare Ieremia Ianov deține funcții destul de înalte în administrația Basarabiei (care pe atunci avea statutul de regiune autonomă în cadrul Imperiului Rus), precum:

    – 1825-1831 – Membru al Sfatului Suprem;

    – 1831-1834 – Consilier de judecător regional;

    – 1834-1837 – Președinte al Judecătoriei Civile Regionale.

    Cariera sa a sfârșit-o în rangul de Consilier al Curții Supreme, care conform «Tabelei rangurilor» corespunde gradului militar de locotenent-colonel. În unele izvoare de arhivă, puțin ridicat în grad, respectuos este numit «colonelul Ianov».

În concluzie menționăm că, biserica Sf. Arh. Mihail din piatră în satul Izbiște a funționat încontinuu circa 120 de ani, iar în anul 1959 la decizia autorităților a fost închisă.

În perioada interbelică biserica şi comunitatea de creştini din Izbişte a cunoscut o perioadă de viaţă liniştită şi înfloritoare, care însă a încetat odată cu anexarea Basarabiei în vara anului 1940 la URSS. Tot din voia lui Dumnezeu, izbiştenii au fost puşi la unele încercări, suferind în 1940-1941 din cauza politicii ateiste agresive şi a sovietizării, în 1941-1945 au trecut prin anii grei ai războiului, apoi iarăşi s-au pomenit cetăţeni ai statului sovietic, care închidea bisericile, prigonea credinţa şi promova ateismul ,,ştiinţific’’. Biserica din sat a funcţionat până în anul 1959, când autorităţile sovietice, invocând ca motiv că  oamenii din sat nu doresc s-o mai frecventeze şi respectiv ea nu mai are nici o menire, au închis-o.

 Astfel începe o pagină tristă a comunităţii ortodoxe din satul Izbişte. La şcoală se lua în derâdere religia şi pe cei ce purtau cruce la piept. Credincioşii erau batjocuriţi şi chiar persecutaţi la locurile lor de muncă. Ei se cununau şi-şi botezau copiii în taină. Frecventau uneori slujbele la alte biserici, care încă n-au fost închise. Necătând la faptul că biserica era închisă şi creştinii constrânşi, comunitatea şi-a perpetuat existenţa, înţelegînd cât de amar e să te desparţi de Dumnezeu. Creştinii mai în vârstă mărturisesc că necătând la faptul că biserica era închisă, în ziua de Paşti, mulţi creştini veneau în curtea bisericii, se aşezau pe iarbă şi ciocneau ouă roşii cu salutul pascal „Hristos a înviat!”- „Adevărat a înviat!”, astfel manifestându-şi dragostea lor faţă de Biserică şi de Dumnezeu. După închidere biserica a rămas o perioadă de timp în voia soartei, neângrijită, apoi o perioadă scurtă a fost depozit de tutun.

Pe calea renaşterii spirituale

    În anul 1988 când în societate se începe perioada renaşterii spirituale şi naţionale, la cerinţa creştinilor biserica a fost redeschisă. Oamenii cu mare dragoste au contribuit la restaurarea bisericii şi în anul 1989 cu binecuvîntarea PS Vladimir, atunci episcop al Chişinăului şi Moldovei s-a săfârşit prima slujbă.

Nu cunoaștem cum, când și din care cauză biserica și-a schimbat sărbătoarea hramului, rămân doar unele presupuneri nedocumentate.

Creştinii din satul Izbişte sunt de felul lor harnici şi gospodăroşi, credincioşi şi dornici de dreptate. Cu ei s-a început a face diferite lucrări de reparaţie şi înnoire a bisericii. De asemenea, pentru a menţine starea duhovnicească a creştinilor s-au organizat pelerinaje la locurile sfinte din Kiev, Pociaev, Căpriana, Răciula, Gîrbovăţ, Frumoasa, Ţigăneşti, Chiţcani şi Saharna, în urma cărora enoriaşii din Izbişte rămân satisfăcuţi duhovniceşte. Avem astăzi posibilitate de a preda religia în şcoală, şi copii, care sunt ca un burete, absorb mustul educativ a Evangheliei lui Hristos. La biserică s-a format un cor de copii, care în timpul sfintelor slujbe, prin cântări slăvesc pe Dumnezeu.

În cadrul şcolii, prin acceptarea administraţiei, s-a deschis un cerc spiritual cultural-patriotic „Agapis”, unde elevii pot să-şi manifeste capacităţile lor spirituale, culturale şi patriotice. Scopul acestui cerc este   a educa viitoarea generaţie în spiritul creştinesc, de iubire a valorilor noastre culturale, iubirea de ţară, de neam şi credinţă. Tot cu membrii cercului mergem pe la bătrânii  neputincioşi şi le dăm o mâină de ajutor.

 * * *

    În curtea bisericii se află 5 pietre funerare, care s-au păstrat nu rău. Una, posibil cea mai veche, fără inscripții, doar cu o cruce incrustată, se află în partea de nord-vest a curții. Celelalte sunt amplasate paralel bisericii, în partea de nord. Avem următoarele inscripții:

    1. «Preotul Isaia Ciubuc, soția sa Ioana Gheorghe, fiica lor Natalia». «Preotul Andrei Madan și pruncii Isaia și Domnica»;

    2. «Aici odihnesc osemintele Colonelului Nicanor Petru Jnov răposat la 12 martie anul 1880»;

    3. «Aici odihnesc osemintele soției adjutantului superior al sediului regimentului 15 de infanterie Marac Nadejda. S-a născut la 10 iunie a. 1841. Decedată la 20 august a. 1869»;

    4. «…………………..

         ….(nedeslușit)..» (vom reveni mai jos).

    Ne atrage atenție deosebită prima piatră, unde conform inscripției au fost îngropați clericii bisericii, la care vom reveni mai jos. Piatra funerară comună se datorează faptului că acești slujitori erau rude, astfel preotul Andrei Madan era căsătorit cu fiica preotului Isaia Ciubuc. Așadar, avem aici un mormânt familial.

    Referitor la celelalte monumente, putem menționa doar că au fost amplasate pe teritoriul bisericii cu permisiunea autorităților eparhiale. În acest sens ne mărturisește un document datat din 1901: «În biserică nu sunt cavouri familiale; în curtea bisericii, conform binecuvântării autorităților eparhiale: un moșier local, colonelul Jnov, secretar de provincie C. Grișenco, soția căpitanului (штабс-капитан) Marac, preotul paroh cu soția și fiica» . Reese că mormântul al 4-lea cu inscripția nedeslușită aparține secretarului de provincie C. Grișenco, iar piatra de pe mormântul preotului Ciubuc cu soția și fiica Natalia a fost instalată până la decesul preotului Madan.

    Actualmente în parohie viază o puternică comunitate creștină, care sârguincios cultivează valorile creștin – ortodoxe. Așa să ne ajute Dumnezeu!

PREOȚII

Avem numeroase mărturii despre clerul comunităţii ortodoxe din satul Izbişte. Astfel cunoaștem că în prima jumătate a sec. XIX-lea în această parohie au slujit următorii preoți: pr. Teodor Verdeș, pr. Gheorghe Steriovici și pr. Pavel Mihul (posibile variații Micul, Micu, Mihu sau chiar Mîțu).

    Cel mai în vârstă din ei a fost părintele Teodor Verdeș, născut în sec. XVIII-lea, aproximativ la sfârșitul anilor 1770. Fiul său, Ioan Verdeș, din anul 1837 slujește aici ca dăscăl, ulterior mai mulți ani ca diacon (hirotonit în anul 1845).

    Până la 7 noiembrie anul 1837 a slujit preotul Gheorghe Steriovici, care de tânăr se stinge din viaţă, rămânând văduvă soţia sa Maria de 28 ani şi doi copii: Eufimia – 7 ani și Ioana – 4 ani (aceasta în viitor va deveni soția preotului Isaia Ciubuc).

    În anul 1841 aici a slujit preotul Pavel Mihul. Acesta, la fel ca și predecesorul său, decedează la puțin peste 30 de ani, iar aceste familii preoțești sunt ulterior întreținute de biserica din sat. S-a găsit o cerere adresată ÎPS Irinarh, arhiepiscop de Chişinău şi Hotin, de către Luca Plămădeală, fiul pălămarului din Izbişte de la 6 mai 1848, care cere permisiunea de a pleca la învăţătură la mănăstirea Curchi.

    Prin anii 1857-1869 aici a slujit preotul Isaia Sava Ciubuc. S-a născut în anul 1824, fiu de preot, nu a învățat la seminar. În anul 1847, prin Decretul Consistoriului, a fost numit pălămar către biserica «Minunea Sf. Arh. Mihail» din localitatea Criuleni. La 25 septembrie 1851 este hirotonit diacon, de către Prea Sfințitul Irinarh, pentru aceeași biserică. La 10 noiembrie 1857 este hirotonit preot, de acelaș episcop, pentru biserica «Sf. Arh. Mihail» din s. Izbiște. La 17 septembrie 1864, pentru munca deosebită depusă la reparația bisericii, este menționat cu Diplomă Arhierească  de recunoștință. La 22 septembrie 1873, pentru activitate sârguincioasă în parohie, este decorat cu dreptul de a purta nabedrenic. La 26 martie 1879, prin Decretul Sinodal № 889, se învrednicește de Binecuvântarea Sfântului Sinod. La 28 martie 1882 este decorat cu Scufie Sinodală. În anul 1887, cu stăruința Sfinției Sale se efectuează o nouă reparație.

   În anul 1894 pe lângă biserică se deschide o şcoală parohială de o clasă.

 De menționat este faptul că, părintele Isaia Ciubuc pentru activitatea sa prodigioasă în parohie deseori este menționat de conducerea eparhială și în tinpul slujirii sale biserica a cunoscut o frumoasă perioadă de înflorire. La fel, Sfinția Sa, a fost unul din cei mai longevivi slujitori ai parohiei, presupunem că urmașii lui locuiesc până în prezent în parohie și credem că este de folos sa pomenim câteva date despre familia sa. Soția – Ioana Gheorghe, fiica preotului Steriovici. Copii – Ioan, născut în anul 1851, căsătorit, locuitor al s. Izbești; Maria – născută în anul 1853, căsătorită cu preotul Alexandru Grosu, paroh în s. Bardar, jud. Chișinău; Elizaveta – născută în anul 1856, căsătorită cu dascălul Mihail Schidu din s. Bardar, jud. Chișinău; Simeon – născut în anul 1859, preot paroh în s. Molești, jud. Bălți; Glicheria – născută în anul 1864, căsătorită cu preotul Vasile Volovei din s. Cenac, jud. Bender; Natalia – născută în anul 1865, a absolvit 4 clase a Școlii Eparhiale de fete din Chișinău, a trăit pe lângă părinți; Varvara – născută în anul 1868, a absolvit Școala Eparhială din Chișinău, căsătorită cu preotul Andrei Madan; Gheorghe – născut în anul 1869, a învățat în Seminarul Duhovnicesc din Chișinău.

    Din anul 1898 – preotul Andrei (Vasile) Madan, născut la 28 octombrie 1869 în s. Trușeni, jud. Chișinău; fiu de dascăl; la 15 iunie anul 1889 a absolvit Seminarul Duhovnicesc din Chișinău și prin Decretul Consistoriului a fost repartizat dascăl în biserica «Minunea Sf. Arh. Mihail» din s. Hîrtopul Mare, jud. Orhei. La 19 septembrie anul 1891 este hirotonit diacon de către Prea Sfințitul Arcadie pentru aceeași biserică. La 1 octombrie 1891 este hirotonit preot de către Prea Sfințitul Isachie, Episcop de Chișinău și Hotin pentru biserica din s. Bogheni, jud. Bălți. La 21 septembrie 1892 este transferat la biserica «Sf. Arh. Mihail» din s. Boșcana, jud. Orhei, conform cererii depuse. La 21 mai 1898 este transferat la biserica «Sf. Arh. Mihail» din s. Izbești, jud. Orhei, conform cererii depuse. Soția – Varvara, fiica părintelui Isaia Ciubuc.

    Devine învăţător titular al şcolii parohiale. În documentele de arhivă se menţionează că el era un preot exigent şi credincios, la lecţii iubea liniştea şi disciplina. La 5 iulie 1903 preotul Andrei Madan se stinge din viaţă, destul de tânăr. A fost înmormântat în curtea bisericii din Izbişte, unde şi până astăzi se păstrează deasupra mormântului piatra încununată cu cruce şi cu inscripţia care ne aminteşte despre el.

    Din anul 1903 – preotul Antonie Jemanean, născut în anul 1872. La 15 iunie 1895 a absolvit cursul deplin al Seminarului Duhovnicesc din Chișinău. La februarie anul 1896 este numit paroh în s. Zberoaea, jud. Chișinău. La 4 august 1903 este transferat la biserica din s. Izbești, jud. Orhei. În anii 1909 – 1912 a fost ajutor de Blagocin al jud. Orhei. A slujit în această parohie până în anul 1918, posibil și mai târziu.

    Din anul 1922 – preotul Andrei Grosu, născut în anul 1875, a absolvit cursul deplin al Seminarului Duhovnicesc din Chișinău în anul 1899. În anul 1922 a fost repartizat paroh la biserica din s. Izbești, unde a slujit Domnului, cel puțin, până în anul 1942, posibil și mai mult. În anul 1930 este ridicat în rangul de protoiereu.

     Din anul 1988 – părintele Ioan Rusnac, el a fost primul preot care după 32 de ani de văduvire duhovnicească a unit biserica cu poporul. Preotului Ioan Rusnac i-a revenit şi muncă grea de desţelenire a sufletelor pline de buruienile otrăvitoare ale ateizmului.Pentru aceasta el a fost mult îndrăgit şi iubit de creştinii din Izbişte.

    În anii 1997-1998 a păstorit preotul Petru Mîţu, urmat în anii 1998-2002 de preotul Andrei Prodan, care pe lângă activitatea pastorală, s-a îngrijit şi de aurirea unor părţi a iconostasului, a chivotelor şi a ramelor de icoane. Tot în perioada de slujire pastorală a acestui preot s-au făcut încercări de predarea religiei în şcoală.

     La 2 februarie 2002 cu binecuvântarea ÎPS Vladimir, Mitropolitul  Chişinăului şi al întregii Moldove, eu, preotul Victor Gangan, am fost numit paroh al bisericii „Sf. M. Mc.Dumitru” din satul Izbişte. Începând să lucrez pe acelaşi pământ duhovnicesc pe care au lucrat ceilalţi preoţi, am observat că el este dezţelenit şi semănat, mie nu-mi rămâne decât să-l ud. Şi respectiv roadă duhovnicească de an pe an a început să se mărească.

Așa să ne ajute Dumnezeu!

Preot Victor Gangan