Author Archive

Satul Molovata a avut pe parcursul istoriei sale 3 biserici: biserica cu hramul ,,Sfinţii Arhistratigi’’, din lemn – 1795; biserica cu hramul ,,Sfântul Arhanghel Mihail’’, din piatră – 1842; biserica cu hramul ,,Naşterea Maicii Domnului’’ – 1912.

1. Din cele mai vechi documente bisericeşti care s-au păstrat aflăm că pe teritoriul otcinei Molovata, care aparţinea mănăstirii ieşene Golia, a fost înălţată în 1795 o biserică cu hramul Sfinţilor Arhistratigi „… din lemn, unsă cu lut”. Această biserică din lemn a funcţionat timp de aproximativ o jumătate de secol.

2. Prima biserică din piatră în satul Molovata a fost construită în 1842 de către localnici: „Edificiul este din piatră, cu clopotniţă deasupra pridvorului, acoperişul din şindrilă. Are un singur prestol în cinstea Sfântului Arhanghel Mihail”.
„Edificiul este din piatră, cu clopotniţă deasupra pridvorului, acoperişul din tablă metalică, vopsit cu culoare verde. Este neîncăpătoare şi nu prea trainică; are doi contraforţi din piatră” /1880/.
Cea mai detaliată descriere a bisericii o găsim într-un document din 1902: „ Biserica cu hramul Sfântul Arhanghel Mihail a fost construită în 1842, datorită străduinţei şi susţinerii financiare a enoriaşilor. Biserica este din piatră, cu clopotniţă tot din piatră deasupra pridvorului, acoperită cu tablă metalică, vopsită în culoarea verde cu vopsea pe bază de ulei, dar este neîncăpătoarea pentru enoriaşi şi are, de asemenea, o crăpătură mare şi periculoasă, care se întinde de la altar până la uşa de la intrare, formată imediat atunci când biserica a fost construită, din cauza incompetenţei antreprenorului-constructor, care pentru a finisa înălţarea clopotniţei a întărit peretele crăpat cu doi contraforţi. Reeşind din toate acestea, clerul şi credincioşii din Molovata intenţionează să înainteze un demers Direcţiei Eparhiale pentru a cere suma capitalizată în valoare de 866 ruble 35 copeici argint, pentru a lărgi clădirea bisericii, iar banii care nu ajung vor să-i ceară din fondul mănăstiresc, căci moşia satului Molovata aparţine de mănăstirea ieşeană Golia. – Prestolul bisericii este sfinţit în cinstea Sfântului Arhanghel Mihail, ziua hramului se sărbătoreşte la 8 noiembrie. Locuitorii sărbătoresc ca zi de hram ziua de 8 septembrie – Naşterea Maicii Domnului”.
Necătând la starea nesatisfăcătoare (din punct de vedere constructiv) a clădirii bisericii, ea a funcţionat timp de 70 de ani.

3. La 14 ianuarie 1905 Consistoriul duhovnicesc din Chişinău a înaintat Secţiei Construcţii a Administraţiei guberniale din Basarabia planul şi estimarea cheltuielilor (38 772 ruble 79 copeici) pentru construirea unei noi biserici în satul Molovata. La 6 februarie 1906 demersul înaintat a fost aprobat. Dar au apărut anumite disensiuni, căci marea majoritate a enoriaşilor cereau ca „… noua biserică să fie înălţată în centrul satului, lângă biserica veche şi nu la marginea localităţii aşa cum insistau o mică parte a localnicilor”. După toată probabilitatea, din cauza acestor disensiuni, construirea noii biserici s-a tergiversat. Posibil şi din cauza lipsei de acoperire financiară.
La 8 ianuarie 1908 Consistoriul din nou a înaintat Secţiei Construcţii planul şi estimarea cheltuielilor (21 047 ruble 26 copeici) pentru construirea unei noi biserici în satul Molovata. La 23 ianuarie 1908 demersul a fost aprobat.
Construcţia bisericii a început în 1910 şi s-a finalizat în toamna anului 1912. Supravegherea lucrărilor de construcţie a fost efectuată de arhitectul eparhial G. B. Cupcia. În total a fost cheltuită suma de 23 991 ruble 69 copeici. Biserica a fost târnosită cu hramul în cinstea sărbătorii Naşterea Maicii Domnului.
În anii 1942-1943, exact peste 30 de ani de la finisarea construcţiei a fost efectuată o reparaţie capitală a edificiului bisericii. Din partea statului au fost alocate atunici 500 mii lei.

Preoţii
Despre preoţii care au slujit la biserica cu hramul ,,Sfântul Arhanghel Mihail’’ în prima jumătate a secolului al XIX-lea (anii 1820-1840) s-au păstrat în documente doar numele lor: Braşevan, Ananii Portarescul, Petru Portarescul.
Despre preoţii care au slujit ulterior avem mai multe date:
Din 1851 a slujit preotul Constantin Portarescul, născut în 1798, fiu de preot, la Seminar nu a învăţat. La 26 martie 1813 a fost numit pălămar la biserica din Molovata; la 14 iunie 1843 a fost hirotonit diacon, apoi în 1851 a fost hirotonit preot pe seama aceleiaşi biserici.
În anii 1865-1876 a slujit preotul Constantin Curbet, născut în 1841, fiu de pălămar (tata – Ioan Curbet), a absolvit Seminarul teologic din Chişinău. La 21 august 1865 a fost hirotonit preot pe seama bisericii din Molovata; la 16 octombrie 1873 a fost numit în calitate de ajutor a parohului bisericii din Molovata.
Din 1876 a slujit preotul Alexandru Cozac, născut în 1835, fiu de preot (tata – Nicolae Cozac), a absolvit Seminarul teologic din Chişinău. La 4 noiembrie 1859 a fost hirotonit în treapta de diacon, la 6 noiembrie 1859 a fost hirotonit în treapta de preot pe seama bisericii din Taraclia, judeţul Bender. La 28 septembrie 1862 a fost transferat la biserica din Vîşcăuţi; la 9 august 1867 a fost transferat la biserica din Oxentia, unde la 16 octombrie 1873 a fost numit ca paroh; la 28 ianuarie 1876 a fost transferat la biserica din Molovata; în anii 1871-1877 a fost ajutor de protopop.
În anii 1880 a slujit preotul Fiodor Barbos.
În anii 1886-1908 a slujit preotul Petru Ignatiev, născut la 21 decembrie 1839 în satul Starceni, judeţul Soroca, fiu de preot (tata – Zaharia Ignatiev). A absolvit Seminarul teologic din Chişinău în 1861. La 16 iunie 1862 a fost hirotonit în treapta de preot pe seama bisericii din Temeleuţi; la 24 iunie 1867 a fost numit ajutor de protopop a judeţului Soroca, funcţie care a îndeplinit-o până în 1872; în 1874 a fost numit paroh al bisericii din Vascăuţi; la 9 noiembrie 1878 a fost numit în funcţia de protopop al judeţului Bălţi, pe care a îndeplinit-o până în 1886. La 22 septembrie 1886 a fost transferat la Molovata, la 23 septembrie 1886 a fost numit în funcţia de protopop al judeţului Orhei. „Pentru meritele sale pe tărâm pastoral a fost decorat cu aprobarea Sfântului Sinod: la 1 iulie 1892 cu dreptul de a purta cruce pectorală; la 14 mai 1896 cu Ordinul Sfânta Ana, gr. III; la 6 mai 1902 cu Ordinul Sfânta Ana, gr. II.”.
În anii 1909-1917 a slujit preotul Petru Cernăuţan, născut la 25 iunie 1870 în satul Marcăuţi, judeţul Hotin, fiu de preot (tata – Mina Cernăuţan), a absolvit Seminarul teologic din Chişinău. La 7 octombrie 1891 a fost numit supraveghetor la Şcoala duhovnicească din Chişinău, în 1892 a fost numit învăţător al clasei pregătitoare. La 10 aprilie 1894 a fost hirotonit în treapta de diacon, la 18 aprilie 1894 a fost hirotonit în treapta de preot pe seama bisericii din Ciuciuleni, judeţul Chişinău. În anii 1906-1909 a fost protopop al judeţului Chişinău. La 31 august 1909 a fost transferat la Molovata. În aprilie 1917 slujea tot la Molovata, date ulterioare acestui an nu sunt.
Din 1924 a slujit preotul Ieremia Zahariev, născut la 1 mai 1867, a învăţat doar patru clase la Seminarul teologic din Chişinău, a activat ca pălămar. În 1898 a fost hirotonit în treapta de preot pe seama bisericii din Solniceni. În 1924 a fost numit la Molovata, în 1930 este numit paroh al aceleiaşi biserici. Tot în 1930 pe lângă biserica din Molovata a fost numit în calitate de cleric preotul Trofim Suruceanu, născut în 1901, hirotonit preot pe seama mănăstirii Hirova.
În anii 1942-1944 a slujit ca paroh preotul Simeon Popovici, iar ca cleric preotul Andrei Budescu. În 1944 ambii s-au refugiat în România.
În anii 1946-1953 a slujit preotul Dumitru Delimarschii, născut în 1894 în Hîrtopul Mic, judeţul Orhei, a absolvit şcoala de cântăreţi bisericeşti. În 1946 a fost numit la biserica din Molovata. La 16 iunie 1948 a înregistrat biserica, la acea vreme în Molovata se numărau 1024 de creştini ortodocşi. La 10 ianuarie 1953 a fost transferat la Opaci, raionul Căuşeni.
La 3 februarie 1952 a fost numit la biserica din Molovata în calitate de paroh preotul Teoctist Procopan (transferat de la biserica din Ţîbulevca, raionul Dubăsari), cu deservirea bisericii din Oxentia.
Au urmat părintele Trofim Suruceanu(?) (1955≈1957), părintele Eugen (?) (1957≈1962), părintele Ioan Daghi (1962≈1967), părintele Gavriil Graur (1967-1972), părintele Grigore Mihalaș (1972-1978), părintele Andrei Iațco (1978-2000). Din 2000 până în prezent slujește fiul părintelui Andrei – preotul Andrei Iațco.

Село Моловата по истечении времён имела 3 церкви :

1. Церковь Св. Архистратигов, деревянная       – 1795г.

2. Церковь Свято – Михайловская, каменная   – 1842г.

3. Церковь Рождества Пресвятой Богородицы – 1912г.

     1. Из ранних церковных документов дошли краткие сведения о том, что на вотчине Моловата, принадлежавшей ясскому Голиевскому монастырю, в 1795 году была построена церковь Архистратигов «… деревянная, глиной мазанная.»

     Деревянная церковь просуществовала почти полвека.

     2. Первая каменная церковь в селе Моловата была построена в 1842 году жителями села: «Зданием каменная с таковою же колокольнею над притвором, покрыта шенделью. Престол в ней один во имя Архангела Михаила.»

         «Зданием каменная, с таковою же над притвором колокольнею, покрыта железом, окрашенным зеленою краскою. Малопоместительна и не прочна; имеет 2 каменные подпорки.» /на 1880 год/

     Наиболее полное описание здание церкви содержится в документе 1902 года: «Свято – Михайловская церковь построена в 1842 году, тщанием и средствами прихожан. – Церковь сия каменная, с такою же над притвором колокольнею, покрыта листовым железом, окрашенным зеленою масляною краскою, но слишком мала для прихожан и в добавок имеет опасную трещину, которая простирается от алтаря до самых входных дверей, и образовалась тот час после постройки церкви, благодаря неискусному подрядчику, который устроил две подпоры, так как невозможно было продолжать дальнейшую постройку колокольни. – Ввиду этого, прихожане и причт предполагают ходатайствовать пред Епархиальным Начальством об отпуске церковного капитала в 866 руб. 35 коп. серебром, на расширение здания церкви, а недостающие деньги исходатайствовать из монастырских сумм, так как имение села Моловата принадлежит Голиевскому монастырю. – Престол в сей церкви один во имя Архистратига Михаила; престольный праздник совершается Св. Церковью 8-го ноября, а ежегодные народные празднования взамен прежнего совершаются 8-го сентября в день Рождества Пресвятой Богородицы.»

     И тем не менее, не взирая на столь существенные строительные огрехи (конструктивного характера), здание церкви простояло без малого 70-т лет.

     3. 14 января 1905 года Кишиневская Духовная Консистория представила в Строительное отделение Бессарабского губернского правления план и смету на постройку нового здания церкви в селении Моловате. Протокол Строительного отделения от 6-го февраля 1906 года план и смета (на сумму 38 772 руб. 79 коп.) были утверждены. Но возникли непредвиденные осложнения, поскольку большинство жителей села ходатайствовали «… о постройке новой церкви в центре села, возле существующей старой церкви, а не на окраине села, как того домогаются меньшинство жителей села.» Видимо, в связи с такими противоречиями дело постройки церкви в селе застопорилось. Но, возможно, что и по недостатку средств на строительство.

     8-го января 1908 года Консистория вновь представила в Строительное отделение план и смету на постройку церкви в селе Моловата. Протоколом Строительного отделения от 23-го января 1908 года план и смета (на сумму 21 047 руб. 26 коп.) были утверждены. «… без каких – нибудь то либо замечаний.»

     Строительство здания церкви началось в 1910 году и полностью завершилось к осени 1912 года. Технический надзор за постройкой здания проводил Епархиальный архитектор Г.В. Купча. Всего на постройку была израсходована сумма в 23 991 руб. 69 коп. – Церковь была освящена во имя Рождества Пресвятой Богородицы.

     В 1942 – 43 годах, ровно через 30 лет после постройки, проведен был капитальный ремонт здания церкви. Первоначальная смета, составленная на сумму 2 000 000 лей была урезана на три четверти и на ремонт здания выделено 500 000 лей (учитывая инфляцию военного времени, это не такая уж большая сумма, к тому же вполне сопоставимая с нынешними затратами на производство ремонтно – строительных работ).

Приходские священники

     О священниках, состоявших при Архангело – Михайловской церкви в первой половине XIX века (в 1820 – 40 годы) сохранились лишь упоминая имен в документах: Брашеван;  Ананий Портарескул; Петр (Ананиевич) Портарескул.

     О последующих священниках выявлены значительно более подробные сведения.

    С 1851.  – о. Константин ( Ананиевич ) Портарескул, род. в 1798г; священнический сын; в Семинарии не обучался;  26 марта 1813г. определен пономарем к церкви с. Моловата; 14 июня 1843г. рукоположен во диакона к сей церкви; в 1851г. рукоположен во священника к сей церкви.

    С 1865г. – 1876г. – о. Константин ( Иоаннович ) Курбет,  род. в 1841г.; сын пономарский; окончил полный курс Кишиневской Духовной Семинарии; 21 августа 1865г. рукоположен во священника к церквис. Моловата; 16 октября 1873г. утвержден помощником настоятеля сей церкви.

    С 1876г.  – о. Александр ( Николаевич ) Козак, род. 1835г.; сын священнический; окончил полный курс наук в Кишиневской Духовной Семинарии; 4 ноября 1859г. рукоположен во диакона, а 6 ноября 1859г. рукоположен во священника к церкви казенного селения Тараклии, Бендерского уезда; 28 сентября 1862г. переведен к церкви с. Вышкоуц; 9 августа 1867г. переведен к церкви с. Оксентия; 16 октября 1873г. утвержден настоятелем сей церкви; 28 января 1876г. переведен к церкви с. Моловата;  с 1871г. по 1877г. – помощник Благочинного.

    1880-е годы      – о. Феодор Барбос.

    С 1886г. – 1908г. – о. Петр ( Захариевич ) Игнатьев, род. 21 декабря 1839г. в с. Старчены, Сорокского уезда; сын священнический; окончил полный курс Кишиневской Духовной Семинарии в 1861г.; 16 июня 1862г. рукоположен во священника к церкви с. Темелеуцы;  24 июня 1867г. назначен помощником Благочинного  Сорокского уезда,каковую должность проходил до 1872г;  в 1874г. утвержден настоятелем церкви с. Васкауцы;  9 ноября 1878г. назначен Благочинным Сорокского уезда, каковую должность проходил до 1886г.; 22 сентября 1886г. переведен к церкви с. Моловата; 23 сентября 1886г. назначен Благочинным Оргеевского уезда; «За весьма отличную службу награжден Св. Синодом: 1 июля 1892г. – Наперстным крестом; 14 мая 1896г. – Орденом Св. Анны III степени; 6 мая 1902г.   – Орденом Св. Анны II степени. »

    С 1909г. – 1917г. – о. Петр ( Миныч) Черноуцан,  род. 25 июня 1870г. в с. Маркоуцах, Хотинского уезда, священнический сын; по окончании наук Кишиневской  Духовной Семинарии 7 окт. 1891г. назначен надзирателем Кишиневского Духовного мужского училища;  в 1892г. определен в том же училище учителем  приготовительного класса; 14 ноября 1893г. получил священническое место  при церкви с. Чучулены, Кишиневского уезда; 10 апреля 1894г. рукоположен во диакона, 18 апреля 1894г. рукоположен во священника при  сей церкви; с 1906г. по 1909г. состоял в должности Благочинного,  Кишиневского уезда;  31 августа 1909г. перемещен к церкви с. Моловата. В апреле 1917г. еще был священником с. Моловата; позже сведений нет.

    С 1924г. – о. Иеремия  Захариев,  род. 1 мая 1867г.; прошел неполный курс (4-е класса)  обучения в Кишиневской Духовной Семинарии; состоял псаломщиком;  в 1898г рукоположен во священника к церкви с. Солончены в 1924г. назначен священником к церкви с. Моловата; в 1930г. – протоиерей, настоятель церкви с. Моловата.

    С 1930г. – о. Трофим  Суручану, род. в 1901г.; в 1926г рукоположен во священника в монастыре Хирово;  в 1930г. назначен помощником настоятеля к церкви  с. Моловата.

    С 1942г. – 1944г. – о. Симеон  Попович – настоятель церкви; о. Андрей (Андрей Будеску) – священник.

    В 1944г. оба священника эвакуировались в Румынию.

    С 1946г. – 1953г. – о. Димитрий ( Иоанникиевич ) Делимарский,  род. в 1894г. в с. Гертоп-Мик, Оргеевского уезда;  окончил школу псаломщиков;  с 1946г. священник при церкви с. Моловата;  10 янв. 1953г. переведен к церкви с. Опач, Каушанского р.; 16 июня 1948г. провел регистрацию церкви. На то время  в с. Моловата числилось 1024 православных верующих.

    С  1952г. – о. Феоктист ( Федорович ) Прикопан, настоятель церкви с. Цыбулевка, Дубоссарского района; 3 фев. 1952г. переведен настоятелем церкви с. Моловата с обслуживанием церкви с. Оксентия.

    Последовали о. Трофим Суручану (?) (1955≈1957), о. Евгений (?) (1957≈1962), о. Иоанн Даги (1962-1967), о. Гавриил Граур (1967-1972), о. Григорий Михалаш (1972-1978), о. Андрей Яцко (1978-2000).  С 2000г  и до сих пор служит сын о. Андрея – прот. Андрей Яцко.

* * *

Sfințirea prestolului, 2007.

     Следует сразу отметить, что история церкви в селе Стецканы оказалась при подробном изучении довольно запутанной и не простой. Сведений немало, но они весьма кратки и не вполне однозначны.

     По мере выявления историко-архивных источников картина несколько менялась, но, к сожалению, не получила окончательного завершения, т.к. точная дата постройки в селе каменной церкви так и не была установлена.

     Конечно, проведенное исследование не исчерпывающе полное, ибо нельзя безоговорочно утверждать, что выявлены абсолютно все документальные источники, имеющие непосредственное отношение к церкви села Стецканы, однако, достаточно основательное.

***

      Деревянная церковь в селе Стецканы была построена во второй половине 70-х годов XVIII века (в 1777 году, или в 1779 году), освящена во имя Св. Архистратигов Михаила и Гавриила и просуществовала, как минимум, до начала 1830-х годов, а то и дольше. Поскольку исторические сведения, содержащиеся в самых ранних по времени церковных документах, буквально следующие:

За 1813г.: «Округ р. Икела, с. Стецканы – Архистратигов – деревянная, плохая, но достаточна ризами, иконами и книгами – 1779г.»;

За 1820г.: «Оргеевского цинута в селе Стецканах Архангеломихайловская церковь деревянная, во всем прочная, утварьми, ризницею и книгами посредственная»;

За 1830г.: «Бисерика сфинцилор Воевозь уездул Орхеюлуй сатул Стецканий – построена в 1777 году, деревянная с деревянной колокольней».

     Из вышеприведенных данных следует, что еще в 1830 году в селе Стецканы существовала единственная церковь – Св. Архангелов (Воевозь), деревянная! И никакой каменной церкви тогда в селе не было.

***

    Каменная церковь в селе Стецканы была сооружена в период между 1831 годом и 1856 годом, но когда именно осталось невыясненным, ввиду отсутствия документов за указанный период.

     Однако, во всех историко-архивных источниках второй половины XIX в. – начала XX в., а вслед за ними и в библиографических источниках (печатных изданиях) дореволюционного и румынского периодов, как дата постройки в селе каменной церкви фигурирует – 1808 год (в одном случае – 1818 год). Чему мы не можем найти объяснения, учитывая неопровержимые данные приведенные выше (см. пункт 1-й).

В церковных документах за разные годы, начиная с 1856г., содержатся  сведения:

по данным за 1856г.: «Церковь Архангело – Михайловская, Оргеевского уезда села Стецкан, принадлежащего помещику, подпоручику Ивану Тютюнову – Построена в 1808 году тщанием помещицы Зиновии Тютюновой и жителя села Нестора Хатмана. – Зданием каменная, с особою на 4-х столбах колокольнею; покрыта шинделью – Земля для церковного причта (33 десятины) была Оргеевским землемером Росицким обмежевана и составлен план 3-го октября 1856г.»

по данным за 1860г.: «Церковь Св. Архистратига Михаила, Оргеевского уезда села Стецкан, принадлежащего помещику Александру Титунову. – Построена в 1818 году тщанием помещицы Зиновии Титуновой и жителя того села Нестора Хатмана. – Зданием каменная, с особенною колокольней на 4-х деревянных столбах; покрыта шиндилою.»

по данным за 1871 год: «Церковь Свято-Михайловская Оргеевского уезда селения Стецкан, принадлежащего помещику Василию Федоровичу Кучкову. – Построена в 1808 году тщанием помещицы Тютюновой и жителя того же села Нестора Хатмана. – Зданием каменная, с особою на 4-х деревянных столбах колокольнею; покрыта шенделью.»

по данным за 1916г.: «Оргеевского уезда с. Стецканы – Церковь построена в 1808 году тщанием жителя села Стецкан Нестора Гатмана. – Зданием каменная с деревянной колокольней над притвором. Оштукатурена снаружи и внутри. Покрыта листовым железом. Вся крыша окрашена зеленой масляной краской. – Престол один во имя Св. Михаила. Храмовый праздник 8-го ноября. – Богослужения и требы совершает причт церкви с. Миклешт –

Вокруг церкви ограда: одна половина каменная, а другая из хвороста. При церкви сторожка покрытая черепицею. –

За селом вдали от церкви на расстоянии 200 саж. находится кладбище. Длина кладбища 360 саж., ширина 270 саж. Вокруг кладбища ограда из хвороста. Кладбище на земле Петра Васильевича Кучкова; имеет приличный вид. Существует с 1813 года.»

     Как нетрудно заметить, вначале деревянная колокольня была отдельно стоящей от каменного здания церкви, но впоследствии во время ремонта 1880-х годов верхний ярус деревянной колокольни (ярус звона) был надстроен над притвором церкви. В таком виде церковь просуществовала вплоть до наших дней, что наглядно демонстрирует единственное сохранившееся фотоизображение церкви.

     Библиографические источники освещают нашу тему так:

«С. Стецканы  – Каменная церковь в честь Св. Архистратига Михаила построена в 1808 году тщанием жителя села Стецкан Нестором Гатманом. Архитектура виде звезды. Колокольня деревянная.» /1910г./

«Micleşti…; sat alaturat Steţcani cu interesanta biserică sf. arh. Mihail, la 1 klm., zidită la 1808, de locuitorul Nestor Hatman, in forma de stea.» /1922г., 1930г./

    «Biserica de piatră cu hramul Sfăntul Arhanghel Mihail din Steţcani a fost ridicată în 1808, cu sprijinul credinciosului Nestor Gatman, din localitate. Sfăntul locaş a fost construit în formă de stea. Alături de biserică se află o clopotniţă din lemn. În anul 1888, în Steţcani a fost construită o nouă biserică.» /2001г./

     В «Перечне памятников Республики Молдова, охраняемых государством», центральная зона, район Криулень, под № 361 значится: «Стецкань – церковь Св. Архангела Михаила – 1808 г. – памятник архитектуры национального значения.»

     Что подразумевалось под формой звезды сейчас непросто определить с достаточной ясностью (возможно, кресщатый план здания церкви?), поскольку фотография не дает полного представления о всем здании в целом, т.к. изображает лишь колокольню с частью входного тамбура – притвора, а более – менее подробными архитектурными описаниями здания церкви мы не располагаем.

     Что же касается исторических сведений, которые приведены в современном издании (2001г.), то следует признать их ошибочными. Вероятно, за дату постройки новой каменной церкви была принята дата проведения капитального ремонта старого здания церкви в 1880-х годах.

     Каменная Архангело – Михайловская церковь простояла вплоть до нашего времени и в последние годы на том же месте был сооружен новый каменный храм.

Приходские священники

    «По справке в Кишиневской Экзаршеской Духовкой Дикастерии оказалось: 1-е, Оргеевского цинута в с. Стецканах Архангеломихайловская церковь деревянная, во всем прочная, утрварьми, ризницею и книгами посредственная; в приходе дворов 86-ть; в них душ мужеска пола 201, а женска 175, обоего же пола 376.                                    лета

При оной причт – Священники – Нестор Парфений – 64

                                                         Иоанн Парфений  – 39

                                Дьячки      –     Илия Кирица     –     30

                                                         Ананий Парфений – 32

2-е, из засвидетельствования же на одобрение учиненного Протоиереем Ставаракием Костином значится, что вышеписанные священники Нестор и сын его Иоанн, из коих первый не производил уже тому назад 8 лет священнослужение по причине глухоты и слабого зрения, а второй Иоанн страждет падучею болезнею по каковым болезненным припадкам они оба священнодействовать не могут.

3-е, промующийся к означенной Михайловской церкви во священника, показанный дьячек Илия Кирица отмечен читать и писать умеет, поведения хорошего, не штрафован, женат, имеет детей: Константина 4-х лет и Иоанна 1-го года.

Генваря 30-го дня 1820 года.»

     Сохранившиеся документы Дикастерии о назначении нового священника к церкви села Стецканы, к которым относится вышеприведенная справка, дают нам возможность узнать имена самых ранних священников Архангело – Михайловской церкви.

    С  ?  до 1820г.  –  о. Нестор  Парфений, род. в 1755г.;  не известно с какого года, но судя по всему был многолетним священником при церкви с. Стецканы; в начале 1820г. отправлен за штат.

    С ?  до 1830г. –  о. Иоанн (Несторович) Парфений, род. 1780г., священнический сын; состоял священником при церкви с. Стецканы до 1830г.

    С 1820г. по 1830г.  –  о. Илия  Кирица, род. в 1789г.; состоял дьячком при церкви с. Стецкан 4 февраля 1820г. Преосвященным Димитрием рукоположен во священника к церкви с. Стецканы, где служил до 1830г. и далее (до какого именно года не известно).

    1830 – 1856гг.  –  ? (не установлено, за отсутствием документов).

    С 1856г. по 1859г. – о. Симеон (Иоаннович) Бланарь, род. в 1824г., дьячковский сын, в семинарии не обучался; 5 марта 1840г. определен пономарем к церкви с. Гертоп – Маре, Оргеевского уезда; 8 мая 1846г. посвящен в стихарь; 23 декабря 1854г. рукоположен в диакона к церкви с. Машкауц, Оргеевского уезда; 14 октября 1856г. рукоположен во священника к церкви с. Стецкан; 28 августа 1859г. переведен к церкви с. Ишновец.

С 1860г. по 1864г.  –  о. Константин (Феодорович) Катыреу,  род. в 1826г.; дьячковский сын, в семинарии не обучался; 22 марта 1850г. определен пономарем к церкви с. Райлянка, Аккерманского уезда; 22 июня 1851г. рукоположен в диакона к церкви с. Рышково, Оргеевского уезда; 22 октября 1857г. рукоположен во священника  к церкви с. Згардешты Ясского уезда; 1 октября 1860г. переведен к церкви с. Стецкан; 28 января 1864г. переведен к церкви с. Маркауц.

    С 1864г. по 1871г. –  о. Симеон Бланарь. 27 января 1864г. переведен обратно к церкви  с. Стецкан; 20 января 1871г. переведен снова к церкви с. Ишновец.

     В октябре 1872 года при перераспределении приходов в епархии приход с. Стецканы был упразднен и Архангело – Михайловская церковь с православным населением села были причислены (приписаны) к приходу соседнего села Миклешты. И с этого времени, в течении последующих 85-ти лет православную паству села Стецканы окормляли священники Св. Спиридоновской церкви с. Миклешты, совершая богослужения в Архангело – Михайловской церкви лишь по большим праздникам. Поэтому не бесполезно будет указать их имена:

    1872 – 1899гг. –  о. Георгий (Соломонович) Режепа.

    1899 – 1912гг. –  о. Константин (Иванович) Васильев.

    1912 – 1960гг. –  о. Николай (Харитонович) Мани.

     Лишь в 1940-е годы непродолжительное время (1942 – 1944гг.) при Архангело – Михайловской церкви состоял священником о. Константин Пырву, который в 1944 году эвакуировался в Румынию.

     В 1958 году, по решению тогдашних властей,  Архангело – Михайловская церковь в селе Стецканы была закрыта для богослужений, и здание долгое время использовалось под колхозный склад, что в конечном итоге привело её в аварийном состоянии. В 1990 г. прихожане решили разобрать старую церковь, а на её место построить новую, более вместительную.

    В 1992-1998 г. приход обслуживал о. Иоанн Ганган, настоятель церви ,, Св. Иер. Спиридона” из соседнего села Миклешты. С 1998-2003 г. служили о. Вячеслав Чебан, о. Николай Ротару, о. Виктор Кондря и др.. С 2003 г. настоятелем был назначен о. Александр Парасий, который приложил немало усилий для процветания прихода.

Biserica din lemn din satul Steţcani a fost construită în a doua jumătate a anilor 70 ai secolului al XVIII-lea (în 1777 sau în 1779), fiind târnosită cu hramul în cinstea Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil. În ea s-a slujit cel puţin până la începutul anilor 30 ai secolului al XIX-lea, dar poate şi mai mult. Toate acestea le aflăm din cele mai timpurii surse documentare:

    Din anul 1813: „Lunca râului Ichel, satul Steţcani – biserica cu hramul în cinstea Sfinţilor Arhangheli – din lemn, într-o stare rea, dar înzestrată cu toate cele necesare pentru slujbă (veşminte, cărţi, icoane) – 1779”;

    Din anul 1820: „Ţinutul Orhei, satul Steţcani, cu hramul în cinstea Sfântului Arhanghel Mihail, din lemn, în stare bună, înzestrată cu vase liturgice, cărţi şi veşminte”;

    Din anul 1830: „Biserica Sfinţilor Voievozi, judeţul Orhei, satul Steţcani, construită în 1777, din lemn, cu clopotniţă din lemn”.

    Din datele prezentate mai sus reiese că încă în 1830 în satul Steţcani exista doar o singură biserică – a Sfinţilor Arhangheli (Voievozi), din lemn. Biserică din piatră la acea dată nu exista.

***

     Biserica din piatră din satul Steţcani a fost construită în perioada dintre anul 1831 şi anul 1856, dar în ce an anume nu se ştie, în special, din cauza lipsei de documente din perioada indicată.

    Cu toate acestea, în toate sursele istorico-arhivistice din a doua jumătate a secolului al XIX-lea – începutul secolului al XX-lea, apoi în toate sursele bibliografice (literatură publicată) de până la 1918 şi în perioada interbelică, se menţionează că data construcţiei bisericii din piatră este anul 1808 (o dată se indică şi anul 1818). Acest lucru nu-l putem explica în nici un fel, căci există datele veridice prezentate mai sus despre biserica de lemn.

    În documentele bisericeşti din diferiţi ani, începând cu anul 1856 se conţin următoarele informaţii:

    Conform datelor din anul 1856: „Biserica în cinstea Sfântului Arhanghel Mihail, judeţul Orhei, satul Steţcani, aparţine moşierului, locotenent Ivan Tiutiunov. A fost construită în 1808 datorită străduinţei  moşieriţei Zinovia Tiutiunov şi a unui sătean pe nume Nestor Hatman. Edificiul este din piatră, cu o clopotniţă aparte pe patru coloane; biserica este acoperită cu şindrilă. – Pământul pentru personalul slujitor al bisericii (33 desiatine) a fost măsurat de către inginerul cadastral de la Orhei pe nume Rosiţchii şi întocmit planul la 3 octombrie 1856”.

     Conform datelor din anul 1860: „Biserica în cinstea Sfântului Arhanghel Mihail, judeţul Orhei, satul Steţcani, aparţine moşierului Alexandru Titunov. – A fost construită în 1818 datorită străduinţei  moşieriţei Zinovia Titunov şi a unui sătean pe nume Nestor Hatman. Edificiul este din piatră, cu o clopotniţă aparte pe patru coloane din lemn; biserica este acoperită cu şindrilă”.

    Conform datelor din anul 1871: „Biserica în cinstea Sfântului Arhanghel Mihail, judeţul Orhei, satul Steţcani, aparţine moşierului Vasile Fiodorovici Cucicov. A fost construită în 1808 datorită străduinţei  moşieriţei Tiutiunov şi a unui sătean pe nume Nestor Hatman. Edificiul este din piatră, cu o clopotniţă aparte pe patru coloane din lemn; biserica este acoperită cu şindrilă”.

     Conform datelor din anul 1916: „Satul Steţcani, judeţul Orhei – Biserica a fost construită în 1808 datorită străduinţei unui sătean pe nume Nestor Gatman. Edificiul din piatră, cu o clopotniţă din lemn deasupra pridvorului. Este tencuită în interior şi exterior. Este acoperită cu tablă de metal. Acoperişul este vopsit în culoarea verde cu vopsea pe bază de ulei. Are un singur prestol în cinstea Sfântului Arhanghel Mihail. Ziua hramului – 8 noiembrie. Tainele şi ierurgiile sunt săvârşite de clerul bisericii satului Micleşti. Curtea bisericii este îngrădită cu gard: o jumătate din piatră, altă jumătate din nuiele. Este casă parohială, acoperită cu oale. În afara satului, la 200 stagii de biserică este cimitirul. Lungimea cimitirului – 360 stagii, lăţimea – 270. Cimitirul este îngrădit cu gard de nuiele. Cimitirul este pe pământul lui Petru Vasilevici Cucicov; este îngrijit. Există din 1813”.

    Din aceste date reiese că la început clopotniţa din lemn era separată de edificiul bisericii, dar după reparaţia din 1880 ea fost înălţată, tot din lemn, deasupra pridvorului bisericii. În această formă biserica s-a păstrat până în a doua jumătate a secolului al XX-lea, aşa cum o găsim şi într-o fotografie, unica care s-a păstrat până astăzi.

    Izvoarele bibliografice ne dau despre tema noastră următoarele informaţii:

    „Satul Steţcani – Biserică din piatră în cinstea Sfântului Arhanghel Mihail, construită în 1808 graţie străduinţelor unui sătean pe nume Nestor Gatman. Planul arhitectural sub formă de stea. Clopotniţa din lemn”. /1910/;

     „Micleşti…; sat alăturat Steţcani cu interesanta biserică Sfântul Arhanghel Mihail, la 1 km, zidită la 1808, de locuitorul Nestor Hatman, în formă de stea”. /1922, 1930/;

    „Biserica de piatră cu hramul Sfântul Arhanghel Mihail din Steţcani a fost ridicată în 1808, cu sprijinul credinciosului Nestor Gatman, din localitate. Sfântul locaş a fost construit în formă de stea. Alături de biserică se află o clopotniţă din lemn. În anul 1888, în Steţcani a fost construită o nouă biserică”. /2001/

    În „Registrul monumentelor Republicii Moldova, ocrotite de stat”, zona de centru, raionul Criuleni, sub nr. 361 este: „Steţcani – biserica Sfântul Arhanghel Mihail – 1808 – monument de arhitectură de importanţă naţională”.

    Ce se înţelege prin planul în formă de stea acum este greu de spus, căci fotografia păstrată nu ne arată biserica în ansanblu, ci doar faţada pridvorului şi a clopotniţei.În ce priveşte datele istorice care sunt prezentate în publicaţia din 2001, ele trebuie considerate ca eronate.Biserica cu hramul Sfântul Arhanghel Mihail fost în elevaţie până în zilele noastre, iar în ultimii ani pe acelaşi loc a fost construită o nouă biserică din piatră.

Preoţii

    Dintr-un extras al Dicasteriei duhovniceşti exarhale din Chişinău de la 30 ianuarie 1820 aflăm:

I. Satul Steţcani, ţinutul Orhei, biserica cu hramul în cinstea Sfântului Arhanghel Mihail, din lemn, în stare bună, înzestrată cu toate cele necesare pentru cult; în parohie sunt 86 de gospodării, 201 de bărbaţi, 175 de femei, în total 376 de persoane. Personalul bisericii: preoţii Nestor Parfenii (64 ani), Ioan Parfenii (39 ani), dascăli (cântăreţ): Ilie Chiriţa (30 ani), Ananii Parfenii (32 ani);

    II. Protoiereul Stavrachie Costin a raportat că ambii preoţi Nestor şi fiul lui Ioan nu pot săvârşi servicii divine. Primul de opt ani nu mai slujeşte avânt auzul şi vederea foarte slabe, iar al doilea Ioan suferă de epilepsie;

    III. Dascălul Ilie Chiriţa propus pentru a fi hirotonit preot pe seama bisericii Sfântului Arhanghel Mihail citeşte şi scrie bine, comportamentul moral este la nivel, este căsătorit, are copii: Constantin de 4 ani şi Ioan de un an.

    Acest extras ne permite să aflăm cine au fost preoţii slujitori încă de la începutul secolului al XIX-lea.

    Până în 1820 a slujit preotul Nestor Parfenii, născut în 1755. Nu se ştie cât timp a slujit la Steţcani, dar după toată probabilitatea, o perioadă îndelungată. La începutul anului 1820 este pensionat. Până în 1830 a slujit şi preotul Ioan Parfenii, fiul părintelui Nestorie, născut în 1780.

    Din 1820 a slujit şi preotul Ilie Chiriţă, născut în 1789, a fost dascăl la biserica din Steţcani, apoi la 4 februarie 1820 a fost hirotonit de episcopul Dimitrie Sulima. În 1830 era încă preot la Steţcani, dar până în ce an nu ştim.

    Pentru perioada 1830-1856 nu avem documente despre biserica din Steţcani, de aceea nu ştim nimic nici despre preoţii ce au slujit.

    Din 1856 până în 1859 a slujit preotul Simeon Blanari, născut în 1824, fiu de dascăl, la Seminar nu a învăţat. La 5 martie 1840 a fost numit pălămar la biserica din Hîrtopul Mare, judeţul Orhei; la 8 mai 1846 a primit binecuvântare la stihar; la 23 decembrie 1854 a fost hirotonit în treapta de diacon pe seama bisericii din Maşcăuţi, judeţul Orhei; la 14 octombrie 1856 a fost hirotonit în treapta de preot pe seama bisericii din Steţcani; la 28 august 1859 a fost transferat la biserica din Işnovăţ.

    Din 1860 până în 1864 a slujit preotul Constantin Catîreu, născut în 1826, fiu de dascăl, la Seminar nu a învăţat. La 22 martie 1850 a fost numit pălămar la biserica din Railianca, judeţul Akerman; la 22 iunie 1851 a fost hirotonit în treapta de diacon pe seama bisericii din Rîşcova, judeţul Orhei; la 22 octombrie 1857 a fost hirotonit în treapta de preot pe seama bisericii din Zgardeşti, judeţul Iaşi; la 1 octombrie 1860 a fost transferat la biserica din Steţcani; la 28 ianuarie 1864 a fost transferat la biserica din Marcăuţi.

    Din 1864 până în 1871 din nou a slujit preotul Simeon Blanari, transferat înapoi de la Işnovăţ (la 27 ianuarie 1864), iar 20 ianuarie 1871 acesta iarăşi este transferat la Işnovăţ.

    În octombrie 1872 parohia Sfântul Arhanghel Mihail din Steţcani a fost comasată cu parohia vecină Micleşti. De la această dată timp de 85 de ani preoţii de la Micleşti au deservit şi pe credincioşii din Steţcani, săvârşind slujbe în biserică doar la sărbătorile mari. Aceştia au fost: preotul Gheorghe Rejepa (1872-1899); preotul Constantin Vasilev (1899-1912); preotul Nicolae Mani (1912-1960).

    În timpul celei de a doua conflagraţii mondiale la Steţcani a slujit ca paroh preotul Constantin Pîrvu (1942-1944), care însă odată cu întoarcerea autorităţilor sovietice s-a refugiat în România.

    În 1958 autorităţile publice locale au închis biserica din Steţcani, dând încăperea colhozului care a transformat-o în deposit, care cu timpul, nefiind îngrijită, a ajuns într-o stare avariată. Astfel, prin anii 1990-1991 creștinii satului au hotărât să demoleze clădirea, iar pe acel loc să zidească o altă biserică mai încăpătoare.

    În anii 1992-1998 parohia a fost deservită de preotul Ioan Gangan, paroh al bisericii cu hramul ,, Sf. Ier. Spiridon’’ din satul vecin Miclești. Din 1998-2003 au slujit mai mulți preoți, printre care putem menționa pe Ceban Veaceslav, Rotaru Nicolae, Condrea Victor ș.a. Din 5.09.2003 paroh a fost numit prot. Alexandru Parasii care a adus un aport considerabil la înflorirea parohiei.

Sfințirea bisericii, 2009

* * *

Sfințirea prestolului, 2007.

     Satul Răculești dispunea deja de o biserică din lemn cel puțin din secolul al XVIII – lea, astfel prima mențiune datează cu anul 1796. Către anul 1812 documentele de arhivă ne informează: «Satul Răculești – biserica cu hramul «Adormirea Maicii Domnului» – construită din lemn, se află în stare rea. Este îndestulată cu veșminte, icoane și cărți.». Necătând la aceasta, biserica va mai deservi credincioșii peste trei decenii, până la zidirea unei noi biserici din piatră.

       Biserica din piatră a fost zidită în anul 1845 și ctitorită de săteni: «Biserica este zidită din piatră; clopotnița situată deasupra pronaosului este la fel din piatră și se află într-o legătură cu biserica. Are un prestol în cinstea Adormirei Maicii Domnului. Sărbătoarea hramului este pe 15 august.».  Acoperișul la început a fost montat din șindrilă (drancă).

    O reparație mai amplă, nesocotind cele curente (p. e. în anul 1867 biserica a fost tencuită și vopsită în interior și exterior), s-a efectuat în vara anului 1899. Acoperișul vechi a fost schimbat pe unul nou din tablă zincată, la fel au fost schimbate podeaua și ferestrele, biserica a fost tencuită și vopsită integral. Devizul de cheltuieli a constituit 1150 de ruble (o sumă destul de impunătoare în acele timpuri).

    La începutul anilor 1960, la indicația autorităților comuniste, biserica a fost demolată până la temelie. Pe fundamentul vechi al bisericii în anul 1972 a fost construit un magazin alimentar, care cu timpul s-a dovedit a fi nerentabil, astfel în 1982 este închis și transformat ulterior într-un depozit. În anul 2000, la decizia autorităților publice locale, clădirea a fost amenajată ca un micuț lăcaș de rugăciune. Și dacă până atunci vechea cladire, aflată într-o stare deplorabilă, nu interesa pe nimeni, de ea imediat și-au adus aminte. Astfel, tovarășul Grigore Mustea, președintele Cooperativei de Consum Criuleni (ConsumCoop), a propus credincioșilor să-și răscumpere micuța biserică, achitând o sumă de 30 000 lei (o sumă enormă pentru un sat mic), iar părintele Ioan Pîrlog era adeseori amenințat cu judecata. Cu greu s-au adunat banii și clădirea, în sfârșit, a fost răscumpărată.

    La decizia enoriașilor în anul 2003 vechea clădire a fost aproape integral demolată, iar pe fundamentul vechi al bisericii s-a zidit una nouă. Tot satul, de la mic la mare, au sărit în ajutor. Așa au fost construite noua biserică, casa parohială și săpată fântâna.

    Biserica a fost sfințită pe data de 19 septembrie 2009 de către Înalt Prea Sfințitul Vladimir, Mitropolitul Chișinăului și al întregii Moldove.

Preoții slujitori:

     Până în anul 1843 a slujit părintele Vasile Purcel (presupunem că anume el a fost inițiatorul construcției unei noi biserici din piatră, deși a decedat până la demararea lucrărilor).

    Din anul 1843 – părintele Grigore Clementie Baltaga. Născut în anul 1805, fiu de preot, nu a învățat la seminar. La 13 ianuarie 1831, conform cererii depuse, prin decretul Consistoriului Duhovnicesc din Chișinău a fost numit în funcția de dascăl pentru biserica «Adormirii Maicii Domnului» din s. Răculești, județul Orhei. La 30 iunie 1837 a fost hirotonit preot de către Prea Sfințitul Dmitrie, Arhiepiscop de Chișinău și Hotin, pentru biserica «Sf. M. Mc. Gheorghe» din s. Camencea, jud. Orhei. Pe 22 aprilie 1843 a fost transferat către biserica din s. Răculești, jud. Orhei. În anul 1860 a fost decorat cu Medalia de bronz pe panglica Sf. Apostol Andrei (în timpul păstoriei sale s-a construit biserica din piatră).

    Din anul 1865 – părintele Iacob Ioan Caisîn. S-a născut în anul 1840, fiu de preot. După absolvirea cursului deplin al Seminarului Duhovnicesc din Chișinău, la 15 august 1865, a fost hirotonit preot de către Prea Sfințitul Antonie, Arhiepiscop de Chișinău și Hotin, pentru biserica din s. Salcia, jud. Soroca. La 17 decembrie aceluiaș an a fost transferat catre biserica din s. Răculești, jud. Orhei. La 4 noiembrie 1847, pentru activitate sârguincioasă, a fost decorat cu dreptul de a purta nabedrenic, iar în 1872 a fost menționat cu Diplomă Arhierească (fiul mai mare Ioan, născut la 15 mai 1866, după absolvirea Seminarului Duhovnicesc din Chișinău, a fost hirotonit preot pentru biserica din s. Coșernița, unde a slujit Domnului anii 1899 – 1917).

     Din anul 1888 – părintele Grigore Teodor Gobjila. S-a născut la 10 ianuarie 1865 în s. Negureni, jud. Orhei, fiu de preot. A absolvit cursul deplin al Seminarului Duhovnicesc din Chișinău în anul 1886; la 20 septembrie 1886 a fost numit profesor la Școala Monahală din mănăstirea Hâncu. La 20 noiembrie 1887 a fost hirotonit diacon, la 21 noiembrie – preot pentru biserica «Sf. Ier. Nicolae» din s. Mana, jud. Orhei; la 22 decembrie 1888 a fost transferat în s. Răculești, jud. Orhei. În anul 1894 a fost decorat cu dreptul de a purta nabedrenic, în 1902 – cu camilavcă, în 1915 – cu cruce de aur de la Sf. Sinod. Anii 1930 părintele Grigore a rămas în parohie, astfel slujind aici Domnului peste jumătate de secol.

    Din anul 2001 preot paroh a fost numit părintele Ioan Pîrlog, care a reușit împreună cu enoriașii să construiască o nouă biserică și casa parohială.

Istoria bisericii cu hramul «Minunea Sf. Arh. Mihail» din satul Bălășăști, raionul Criuleni.

    Biserica din lemn cu hramul «Minunea Sf. Arhanghel Mihail» din satul Bălășăști a fost construită în anul 1803 cu stăruința enoriașilor: «Biserica este din lemn,  la fel clopotnița, care este separată și situată pe 4 bârne de lemn, acoperită cu șindrilă. Îndestulată cu obiecte de cult». Această biserică a funcționat până la mijlocul anilor 1860, fiind închisă. Dar deja  către sfârșitul anilor 1850 biserica nu avea paroh, ci doar un pălămar, pe dl Gheorghe Lup Madan.

    Biserica din piatră a fost construită în anul 1900 de către enoriași și cu sprijinul boierului din s. Onițcani dlui Vasile Ioan Corețchi: « Сlădită din piatră, într-o legătură cu clopotnița, acoperită cu tablă zincată. Prestolul în numele Sf. Arhistratig Mihail. Sărbătoarea hramului este pe 6 septembrie».

    După închiderea bisericii din lemn, satul Bălășești a fost alipit către parohia satului Răculești, până în anul 1940, necătând la faptul că din 1900 s-a construit biserica din piatră, care n-a dispus de cler. Acest fapt este menționat în toate documentele de arhivă: « Сler nu are. Anexată bisericii «Adormirea Maicii Domnului» din satul Răculești».

    Prin anii 1960, la indicația autorităților comuniste, biserica a fost complect demolată. Ea se afla pe teritoriul cimitirului actual, astăzi alături de acel loc a fost construită o mică casă parohială.  

    La începutul secolului al XIX-lea în sătucul Paşcani din ţinutul Orhei, deja, exista o biserică de lemn cu hramul „Sfântul Ierarh Spiridon, făcătorul de minuni”, construită după toată probabilitatea încă în secolul al XVIII-lea, căci, din unele surse documentare aflăm că în 1805 starea ei era nu prea bună, adică din cauza timpului şi a vechimii.

    La acel moment otcina sătucului Paşcani era în proprietatea lui Iordachi Rusu, care se trăgea dintr-o veche dinastie de boieri moldoveni Carp-Rusu, reprezentantul cel mai cunoscut în Basarabia în acele timpuri, fiind Ianco Rusu, tatăl scriitorului Aleco Russo. De asemenea, aceştia erau strâns înrudiţi cu  familia boierească a Donicilor, care la fel aveau în proprietate mai multe otcine din ţinutul Orheiului.

    Paşcanii era o localitate foarte mică, în 1817 aici trăiau doar 50 de locuitori, dintre care inclusiv: preotul, dascălul şi doi pălămari. În 1860 aici se numărau 7 gospodării cu 68 de locuitori, iar în anii 1880 – 11 gospodării şi 106 de locuitori.

    Biserica din piatră din Paşcani, ţinutul Orhei a fost construită în 1850 din banii Sofiei Russo, proprietara de atunci a otcinei Paşcani. Biserica a fost sfinţită cu hramul „Sf. Sofia”. Separat de locaşul de cult a fost construită o clopotniţă în două niveluri. Fără a cunoaşte data construcţiei, un cercetător ar putea spune cu o mare precizie că biserica din Paşcani a fost construită la mijlocul secolului al XIX-lea, deducând această concluzie anume din tipul arhitectural, propriu mai multor locaşuri din Basarabia în această perioadă, construite în stilul neoclasicismului rus. Plăcută în interior, ea se deosebeşte printr-o frumoasă şi originală faţadă, soluţionată prin portic cu atic de configuraţie plastică complexă şi 4 coloane de ordin toscan, distinct percepute pe fondalul lojei aprofundate. Elementele neoclasiciste poartă un caracter liber şi creator. Scara ordinului arhitectural al porticului se caracterizează prin particularităţi specifice: diametru original al coloanelor, originalitate a intercolumniului, şir metroritmic, proporţii originale.

    În documentele Consistoriului duhovnicesc al Eparhiei Chişinăului se prevedea pentru biserica din Paşcani un post de preot, unul de dascăl şi unul de pălămar.

     În 1960 biserica din Paşcani a fost închisă.

În anul 1989, când în societate se începea perioada renaşterii spirituale, la cerinţa creştinilor, biserica a fost redeschisă, din iniţiativa sârguincioaselor Anisia Tisevici, Ana Muntean şi regretata Maria Lucaşenco. După atâţia ani de încercări şi batjocură, uşile bisericii s-au redeschis, sunând prin clopot glasul Domnului „Veniţi, creştini, la cina mea”. Creştinii satului și împreună cu Directorul general actual al Institutului de cercetare a Porumbului şi Sorgului, dl Vasile Micu, care a contribuit la reconstrucţia bisericii, dând pentru reparaţia ei ajutor material circa 50 mii ruble, astfel, făcându-se reparaţie capitală atât în interior, cât şi în exterior.

     Pe data de 8 noiembrie 1990, de hramul satului, biserica a fost sfinţită cu binecuvântarea PS Vladimir, atunci episcop al Chişinăului şi al Moldovei, de către un sobor de preoţi, în frunte cu prot. mitr. Vitalie Roşca, pe atunci secretar eparhial.

Preoții

    Datele documentelor de arhivă despre preoţii care au slujit la Paşcani sunt foarte lapidare. Acest lucru se explică şi prin faptul că aici în decurs de mai mulţi ani postul de paroh a fost vacant: parohia era mică, locuitorii nu aveau posibilitatea să acorde o întreţinere decentă a unui preot, iar proprietarii otcinei (boierii) nu acordau vre-un ajutor esenţial. Astfel, în aceste perioade, necesităţile religioase ale credincioşilor erau satisfăcute de preoţii din localităţile vecine.

    În 1818 la Paşcani slujea preotul Vasile Cuşac. Aceste este menţionat într-un document din 18 februarie 1818, în care el împreună cu starostele Arhip Luca raportau Consistoriului că în noaptea  16/17 februarie biserica „Sf. Spiridon” din Paşcani a fost prădată.

     În 1850 slujea preotul Ioan Porosecea, despre care se cunoaşte doar că după moartea lui a rămas preoteasa văduvă Anastasia Grigorevna.

    În 1856-1857 slujea preotul Ignatie Ioan Parfenev, născut în 1811, fiu de diacon, la Seminar nu a învăţat. La 1 aprilie 1856 a fost hirotonit preot pentru biserica din Paşcani de episcopul Irinarh. La 10 martie 1857 a fost transferat la biserica Sf. Arh. Mihail din Jevreni.

     În anii 1860 postul de preot paroh era vacant. În statele bisericii erau însă dascălul Pantelimon Croiştorean şi pălămarul Gheorghe Harghel.

    În anii 1870 deservea preotul Chiril Mihalevici din s. Loganeşti, dascăl era Feodor Malaneţchi. Din documente aflăm că preotul trăia în Loganeşti, iar dascălul în casa parohială din Paşcani. Date arhivistice despre perioada 1880-1920 nu sunt.

     În 1922-1933 şi anii următori deservea preotul Vladimir Caminschi din Loganeşti.

     În 1948 paroh era protoiereul Nicolae Scaleţchi, la 27 aprilie 1948 el a înregistrat biserica cu hramul „Sf. Dumitru” din Paşcani, r. Criuleni şi a  încheiat un contract cu Comitetul executiv al Sovietului deputaţilor poporului din Criuleni (aşa cum cerea legea la acea vreme) privind permisiunea de a se folosi de clădirea bisericii (considerată a statului).

     În 1950 deservea preotul Epifanie Teodor Rusu din Zăciana, născut 1916 în Coşerniţa, a absolvit şcoala de cântăreţi.

     Din 1990 paroh a fost numit regretatul preot Ion Suvac, care a slujit până la sfârşitul anului 1995.

     La 15 ianuarie 1996, cu binecuvântarea ÎPS Vladimir, Mitropolitul Chişinăului şi al întregii Moldove, paroh al bisericii „Sf. M. Mc. Dumitru” din Paşcani a fost numit preotul Gheorghe Butnaru. Pe parcurs s-au făcut multe lucrări. În vara anului 2005 s-a făcut reparaţie în interiorul bisericii cu contribuţia creştinilor din sat, a primăriei  şi a agenţilor economici din teritoriu, cărora le aducem sincere mulţumiri. Sunt creştini cu suflet mare, care iubesc podoaba casei Domnului, împodobind-o cu icoane, candele, veşminte şi alte daruri.

    Duminică de duminică creştinii păşesc pragul bisericii, aprinzând lumânări pentru a cere putere, răbdare şi bunăvoire, aici e colţişorul Raiului, spre ea duce drumul dragostei şi al iertării. Ei intră cu o mare bucurie şi nerăbdare în corabia mântuirii, pentru a fi salvaţi de valurile tulburate şi vânturile dinafară. Biserica este lăcaşul sufletelor noastre, să intrăm în ea cât mai des, pentru ca viaţa s-o petrecem într-o deplină sănătate sufletească şi trupească.

Sfințirea bisericii, 2006

* * *

Prima biserică din satul Oniţcani, despre care avem date de arhivă datează din 1797. Ea a fost construită din lemn din jertfele enoriaşilor, în 1831 restaurată, în 1871 a fost montat un iconostas nou, în interior era tencuită, acoperişul înnoit în 1864 era din şindrilă. Hramul bisericii era în cinstea Arhanghelului Mihail. În 1907, atunci când în Oniţcani era deja construit un locaş din piatră, biserica din lemn a fost demolată. La 21 iulie 1907 Consistoriul duhovnicesc din Chişinău a emis, în acest sens, următoarea hotărâre: „Se permite demolarea clădirii de lemn a bisericii vechi din Oniţcani, prestolul în timpul cântării de psalmi să fie ars, iar cenuşa să fie aruncată în apă curgătoare; pe locul prestolului de construit ceva nu prea mare din piatră; lemnul bisericii demolate, care va fi bun, să fie folosit pentru îngrădirea locului care îl ocupă biserica, iar celălalt să fie folosit pentru coacerea prescurelor”. Hotărârea a fost aprobată la 1 august de episcopul vicar Arcadie Filonov (1887-1907) şi a început să fie executată începând cu 8 august 1907. S-a păstrat şi o fotografie a bisericii de lemn, care însă din cauza vechimii nu este prea clară, deşi ne dă totuşi o anumită imagine despre formele ei arhitecturale.

    Locaşul de cult care se înalţă astăzi în satul Oniţcani a fost construit în 1892. Din datele de arhivă aflăm că „construirea bisericii de piatră a fost începută la 24 iunie 1888 şi târnosită la 25 mai 1892 de către episcopul Isaachie Polojenski (1891-1892). Construcţia a fost ctitorită de proprietarul de pământ în Oniţcani, moşierul Nicolae Zagura, împreună cu soţia sa Zinovie şi de comunitatea sătească Oniţcani. Locaşul este încununat cu cinci cupole din piatră, dintre care cel din mijloc este cel mai mare şi este străpuns de ferestre; clopotniţa unită cu întregul clădirii are forma acoperişului ascuţită; acoperişul este din tablă metalică. Prestolul este unul în cinstea Arhanghelului Mihail. Hramului este în ziua Pogorârii Sfântului Duh asupra Apostolilor”.

   Prima reparaţie a fost efectuată în 1899 din banii ctitorului bisericii moşierul N. Zagura. În 1908 a fost din nou reparată din banii moşierului A. Sinadino (moştenitorul familiei Zagura). În 1913 acoperişul şi cupolele au fost vopsite cu culoare verde.

    În 1942 era preconizată o nouă reparaţie capitală (biserica suferise din cauza politicii antibisericeşti promovate de către autorităţile sovietice în 1940-1941 şi din cauza cutremurului din 1940), a fost întocmită o smetă (deviz de cheltuieli) detaliată (o găsim în documentele de arhivă), dar în ce măsură această reparaţie a fost realizată nu ştim.

    Biserica a fost închisă în 1956 de către autorităţile sovietice. Locaşul a stat o perioadă pustiu, până când în 1979 s-a hotărât să fie transformat în muzeul satului. Icoanele şi tot ce s-a mai găsit prin biserică a fost ars, s-a făcut o anumită reparaţie în exterior şi interior, pereţii interiori au fost văruiţi, pe cupolă a fost reprezentată o scenă mare „Hora celor cincisprezece republici unionale”.

    În documentele de arhivă există şi anumite date despre preoţii care au slujit în parohia Oniţcani. În 1813 aflăm că erau doi preoţi: Constantin şi Bartolomeu.

     În perioada 1832-1866 la Oniţcani a slujit preotul Ieremia Popovici, născut în 1800, fiu de preot, în Seminar nu a învăţat, la 12 mai 1832 a fost hirotonit în treapta de preot pe seama parohiei Oniţcani de către ariepiscopul Dimitrie Sulima (1821-1844). A avut două fiice: Elizaveta şi Ecaterina.

     În perioada 1840-1865 a slujit şi preotul Grigorie Iacob, născut în 1807, fiu de preot, în Seminar nu a învăţat. La 13 ianuarie 1831 a fost numit prin hotărârea Consistoriului duhovnicesc din Chişinău dascăl în biserica din Vadul-lui-Vodă, la 26 februarie 1836 a fost transferat ca dascăl la Oniţcani. La 30 martie 1840 a fost hirotonit preot pe seama parohiei Oniţcani. A avut un fiu – Gheorghe, care în perioada 1865-1909 a slujit în parohia tatălui, la Oniţcani. S-a născut în 1841, în 1865 a absolvit Seminarul duhovnicesc din Chişinău. La 19 septembrie 1865 a fost hirotonit în treapta de preot pe seama parohiei Oniţcani în Catedrala din Chişinău de către episcopul Antonie Şokotov (1858-1871). La 3 noiembrie 1873 arhiepiscopul Pavel Lebedev (1871-1882) l-a numit paroh al bisericii din Oniţcani. La 4 octombrie 1888 arhiepiscopul Serghie Leapidevski (1882-1891) l-a numit blagocin al plasei Orhei. Soţia – Alexandra era fiica preotului Ilarion Barbosa. A avut un fiu – Nicon.

    Până în 1866 în statele de clerici ai parohiei Oniţcani erau două locuri. Atunci când preotul Ieremia Popovici s-a îmbolnăvit grav, el s-a adresat Consistoriului cu un demers de transfer a ginerelui lui (preotul Mihail Miţula din Zaicana) în locul său de preot la Oniţcani. Dar în acelaşi timp preotul Gheorghe Iacob a scris Consistoriului că parohia Oniţcani este săracă şi că cu greu ar întreţine un preot, nu tocmai doi. Ca urmare Consistoriul a hotărât la 12 decembrie 1866 ca la Oniţcani să fie doar un preot.

    Din 1909 la Oniţcani a slujit preotul Nicon Iacob. Născut în 1867, a absolvit în 1891 Seminarul teologic din Chişinău, la 8 octombrie 1891 a fost hirotonit în treapta de diacon de către episcopul vicar Arcadie, iar la 17 octombrie 1891 în treapta de preot pe seama bisericii din Holercani. La 24 octombrie 1896 a fost numit director al şcolii parohiale din Holercani. La 4 august 1909 a fost transferat de către episcopul Serafim Ciceagov (1908-1914) la Oniţcani, unde el a slujit şi în perioada interbelică. După al II-lea război mondial se cunoaşte că în 1949 preot era Timofei Cibotaru.

    În 1989 biserica din Oniţcani a fost deschisă datorită străduinţelor prot. Teodor Tudorache, care a slujit până în 1994, când a trecut la Domnul. O perioadă scurtă a slujit preotul Victor Pleşca, apoi din 6.10.1994 a fost numit prot. Ioan Turuta, care slujeşte şi până în prezent. În perioada după 1994 s-a muncit mult în vederea renovării, restaurării şi amenajării sfântului locaş din Oniţcani, astfel încât astăzi această biserică prin formele sale arhitecturale este una din cele mai frumoase din raionul Criuleni.

Старинное молдавское село Охринча (иногда в документах именуемое так же Хоринча, Огринча) имело на своем долгом веку не одну церковь. Те сведения, которые зафиксированы в официальных церковных документах XIX столетия, отнюдь не являются исчерпывающими данными о церковных постройках в селе. Что происходило в давние времена – нам мало известно, поскольку о том мы можем судить лишь по частично сохранившимся письменным источникам.

     Так, например, в двух господарских грамотах за 1763 год упоминается священник села Охринча Енакий, у которого возникли спорные имущественные отношения (из за става) с резешами того же села.

     Что можно считать косвенным свидетельством того, что уже в 1763 году в селе Охринча существовала церковь, где служил оный священник. /Достаточно правомерно такое логическое предположение: ведь, если в селе был священник, значит, была и церковь.

     В одной из работ известного дореволюционного ученного архивиста и краеведа Халиппы И.Н., который пользовался недошедшими до нас церковными документами начала XIX века, содержатся следующие лаконичные сведения о церкви:

«с. Охринча – Сошествия Св. Духа – деревянная, посредственная; не достаточна ризами, иконами и книгами – 1805».

     Начиная с середины XIX века, в официальных церковных документах за разные годы фигурируют две даты постройки в селе деревянной церкви: «Церковь Св. Троицы построена в 1804 году тщанием помещика села Иоанна Кодрянула»; «Свято-Троицкая церковь построена в 1824 году тщанием помещика Кодряна».

     Заметим, что и в том, и в другом случае указывается один ктитор – Иоанн Кодрянул (Кодрян).

     Действительно, как следует из господарских грамот, в конце XVIII века частью вотчины Охринчи владел Ионица Кодрянул. Но к 1824 году, ни он, ни его сын Григорий уже не являлись владельцами вотчины, поскольку, примерно, с 1810-х годов владельцем вотчины Охринча был спатарь Панаит Казимир, а затем его родственник Георгий Казимир.

     К тому же, если сопоставить вышеприведенные сведения Халиппы со сведениями церковных документов середины XIX века, то можно отметить два важных отличия. Так, если у Халиппы церковь просто деревянная, то впоследствии, абсолютно во всех документах подчеркивается, что церковь «…зданием деревянная, на каменном фундаменте…»; а также, что церковь во имя Сошествия Св. Духа стала Свято-Троицкой.

     Этому могут быть два объяснения: либо в 1824 году в селе была построена на том же месте новая церковь; либо старая деревянная, постройки 1805 (или 1804) года, церковь Сошествия Св. Духа претерпела капитальный ремонт с укреплением конструктивной основы постройки (подведение каменного фундамента) и затем, по неизвестной нам причине, была переосвящена в храм Св. Троицы. Как бы то ни было, но к концу XIX века в церковных документах окончательно утвердилась одна датировка постройки церкви – 1824 год. А к ней уже был приписан ктитор предшествующей Святодуховской церкви, построенной в 1805 (или 1804) году. Что как раз и может говорить о своеобразной преемственности построек, то есть о том, что более ранняя церковь была скорее всего капитально перестроена и расширена, вероятно, со смещением места святого престола (по этой причине, возможно, храм и был переосвящен).

    В 1837 году на средства тогдашнего помещика села Охринча, титулярного советника Георгия Казимира в Свято-Троицкой церкви был установлен новый иконостас, о чем свидетельствуют историко-архивные документы (прошение помещика, резолюция Архиепископа Димитрия и рапорт Благочинного Оргеевского уезда о совершении освящения иконостаса 12 декабря 1837 года).

    В 1855 году, на средства наследников помещика Иоанна Георгиевича Андрианова, был произведен капитальный ремонт Троицкой церкви – укрепление здания с помощью своеобразных каменных подпорок – трех контрфорсов («…а перецилор с-ау фэкут трей проптиторий де петре…»), что позволило зданию простоять еще много десятилетий. Тогда же, церковь и колокольня были перекрыты новой шиндрелью (деревянный материал типа гонта).

    В 1880-х годах на средства местного помещика Константина Андрианова была произведена замена деревянного покрытия церкви на металлическое (оцинкованная жесть).

    К 1916 году церковь дошла не в лучшем техническом состоянии: «Церковь построена в 1824 году тщанием помещика Кодряна, месяц и день ея освящения не известны. Зданием деревянная, на каменном фундаменте, с отдельною колокольнею на четырех столбах; ветхая, дала сквозные трещины и немного наклонилась в сторону, покрыта железом. Ветхость ея не может быть устранена и к постройке новой церкви никаких мер не принимается. Ограда каменная, прочная; сторожки нет. Престол в ней один во имя Св. Троицы и престольный праздник совершается раз в год.

    Причта при сей церкви, как приписной, не полагается, ею заведуют причт церкви с. Круглик. Богослужение совершается поочередно: в главной и в приписной.»

    Однако, в 1924 году не было отмечено какого-то кардинального ухудшения состояния постройки: «Ohrincea, jud. Orhei – Biserica Sf. Treime zidită la anul 1824. În catagrafia bisericilor de la 1812-13 biserica se pomeneşte ca zidită la 1805». «Biserica are forma carabiei dreptunghiulare, şi este construită din nuele şi stuf, lipite cu lut şi acoperite pe dinafară cu scândure. Pereţii sunt susținuți de trei contraforturi de piatră. Ferestrele mici, aşezate sus, ca la bisericile vechi moldoveneşti, aruncă puțină lumină înlăuntru. Biserică a fost renovată cu mai multe icoane vechi cu inscripţii moldoveneşti.»

    Троицкая церковь в селе Охринча Криулянского района была закрыта для богослужений в 1957 году; после закрытия здание несколько лет пустовало и предназначалось под колхозный склад, что, безусловно, катастрофически сказалось на состоянии церкви.

    В 90-ые годы прихожане решили полностью разобрать храм и на его месте построить новую, каменную церковь, которая была освящена в 1995 митрополитом Владимиром.

Приходские священники Свято-Троицкой церкви с. Охринча

    До 1873 года в селе Охринча существовал приход, как отдельная церковная административно-территориальная единица и, соответственно, при Троицкой церкви состоял причт из священника, дьячка и пономаря.

      В 1873 году, при перераспределении приходов в Кишиневской и Хотинской епархии, приход в с. Охринча был упразднен, а Троицкая церковь приписана к приходу соседнего села Круглик. Упразднение прихода, вероятно, произошло по причине малочисленности православного населения в селе Охринча и укрупнения прихода. В то время село Охринча состояло из 28 дворов, на которых проживали 219 человек: 112 мужчин и 107 женщин. Для сравнения – в селе Круглик тогда проживало 475 человек. С тех пор, православное население Охринчи окормляли священники Архангело – Михайловской церкви села Круглик.

     Лишь на короткий период, в 1942-1944 годах, приход в селе был восстановлен и при Троицкой церкви состоял священник с псаломщиком, которые в 1944 году эвакуировались в Румынию.

    Документы Экзаршеской Духовной Дикастерии и Кишиневской Духовной Консистории позволяют составить перечень священников (в хронологическом порядке), служивших в церкви села Охринча с 1812 по 1873 годы. Эти документально-достоверные сведения и легли в основу нижеследующего раздела справки.

    1810-1820гг.    –    о. Григорий  Самборский. О нем почти ничего неизвестно, кроме того, что он был дворянскогопроисхождения. Отец Григорий был крутого нрава и скор на расправу – чуть что, сам наказывал провинившихся, о чем свидетельствует жалоба дьячка Латоцкого, которого отец Григорий самолично побил за появление в церкви в нетрезвом виде. Такие же жалобы поступали и от сельчан, наказанных подобным же образом. Однако, при расследовании этих проступков, Духовная Дикастерия не усматривала в действиях отца Григория особой вины, к тому же жалобщики вскоре мирились со священником. Только благодаря таким сохранившимся документам и представилась возможность установить имя самого раннего (по времени) священника Троицкой церкви.

    С 1829г.- о. Стефан  Бутук. Род. в 1801г., сын священнический, в Семинарии не обучался;18 мая 1829г. рукоположен во священника к церкви с. Охринча, Оргеевского уезда10 сентября 1836г. назначен ЧастнымБлагочинным Оргеевского уезда.

    С 1848г.- о. Иоанн ( Иеремиевич ) Болдишор. Род. в 1817г., сын пономарский, в Семинарии не обучался; 5 марта 1838г. по указу Кишиневской Духовной Консистории определен дьячком к церкви с. Перены, Оргеевского уезда 2 августа 1845г. рукоположен во диакона к церкви с. Машкоуцы, Оргеевского уезда 22 августа 1848г. рукоположен во священника к церкви с. Охринча, Оргеевского уезда. 13 сентября 1861г. по указу Кишиневской Духовной Консистории за пьянство отрешен от места с запрещением Священнослужени и ношения рясы и послан на эпитимию в Сахарнянский монастырь.

    С 1866г.- о. Григорий ( Георгиевич ) Яков. Род. в 1807г., священнический сын, в Семинарии не обучался; 13 января 1831г. указом Кишиневской  Духовной Консистории определен дьячком к церкви с. Ваду-луй-Водэ, Кишиневского уезда 26 февраля 1836г. переведен дьячком к церкви  с. Оницканы, Оргеевского уезда 30 марта 1840г. рукоположен во священника к с. Оницканы, Оргеевского уезда в 1866г. переведен священником к церкви с. Охринча, Оргеевского уезда. Будучи в весьма преклонном возрасте, о. Григорий и завершил свое служение Церкви в Троицком храме, а псаломщик Михаил Кроишторян был переведен в 1873 году к Архангело – Михайловской церкви с. Круглик, где состоял вплоть до 1917 года.

    1942 – 1944гг  –  о. Иоанн  Сажин. Прослужил в Троицкой церкви около 2-х лет и  в 1944г. эвакуировался в Румынию.

    1991 – 2006 гг – о. Иоанн Шептелич, который с прихожанами построил новую, каменную церковь.

    С 2006 г. и по сей день настоятелем является прот. Дмитрий Марандюк.

05.06. 2014  Sfinţirea bisericii din s. Micleşti, r. Criuleni.

Biserica „Sf. Spiridon” din s. Micleşti, din punct de vedere arhitectural, este un monument care se înscrie în categoria locaşurilor de cult ortodox construite în aşa numitul stil moldovenesc autohton. Exemple de astfel de biserici sunt foarte rare. Deşi construite din piatră, ele imitau pe cele din lemn, care către sfârşitul sec. al XVIII-lea – începutul sec. al XIX-lea au început să fie treptat înlocuite.

    Biserica din Micleşti a fost construită în 1802 din banii boierului Manolache Donici şi a fost târnosită cu hramul în cinstea „Sf. Ier. Spiridon al Trimitundiei, făcătorul de minuni”. Clopotniţa din lemn era la început separată de locaşul de cult. În perioada anilor 1870-1880 ea fost adăugată în partea superioară, deasupra pronaosului, dar tot din lemn. Biserica avea plan triconc, fără turlă, cu boltă semicirculară, era acoperită cu şindrilă.

    În unele documente bisericeşti de arhivă din a doua jumătate a sec. al XIX-lea, cât şi din unele lucrări publicate în prima jumătate a sec. al XX-lea în calitate de ctitor al bisericii din Micleşti sunt indicaţi mai mulţi membrii ai familiei Donici: fie Iordache, fie Manuil Iordachevici, fie Ştefan Manuilovici. După toată probabilitatea, toţi aceştia sunt consideraţi ctitori, fiindcă fiecare în parte, la vremea sa (ei au fost unul după altul proprietari ai otcinei satului Micleşti), au ajutat locaşul de cult, fie pentru reparaţie şi înnoire, fie pentru procurarea unor obiecte de cult (mobilier, icoane, vase sfinte etc). De aceea, a şi apărut o anumită confuzie privind întrebarea care este ctitorul propriu zis, din a cărui bani a fost construită biserica. Ctitor a fost boierul Manuil Donici, care la sfârşitul sec. al XVIII-lea – începutul sec. al XIX-lea a fost serdar al ţinutului Orhei, iar nu fiul său Iordache, aşa cum este indicat în unele documente, căci acesta în 1802 era încă minor (avea 16 ani), nu mai vorbim de nepotul Manuil şi strănepotul Ştefan, care în nici un caz nu puteau fi ctitori-întemeietori.

    În 1901, la cererea Consistoriului duhovnicesc din Chişinău, preotul paroh Constantin Vasilev a dat următoarea informaţie: „Biserica a fost construită în 1802 prin străduinţa şi din banii lui Ştefan Manuilovici Donici şi târnosită de către mitropolitul şi exarhul Gavriil (luna şi data târnosirii nu sunt cunoscute). Biserica are un singur prestol în cinstea Sf. Ier. Spiridon al Trimitundiei, făcătorul de minuni. Hramul bisericii este în ziua de 12 decembrie. În curtea bisericii sunt patru monumente funerare: primul din piatră – 1828; al doilea din marmoră – 1884; al treilea din granit – 1885 şi al patrulea din marmoră – 1894”.

    Informaţia că biserica din Micleşti a fost târnosită de mitropolitul Gavriil nu o mai găsim în alte documente. După toată probabilitatea ea este eronată, căci apare întrebarea, cum a putut Gavriil Băbulescu-Bodoni, care la acea vreme era mitropolit al Kievului (29 septembrie 1799 – 21 august 1803), să târnosească în 1802 biserica din Micleşti, care la rândul ei jurisdicţional făcea parte din Mitropolia Moldovei şi se afla în alt stat. De asemenea, ştim că în 1802 mitropolitul Gavriil încă nu avea titlul de Exarh. Cel mai posibil este că preotul Constantin Vasilev a preluat informaţia dine spusele oamenilor din sat care îşi aminteau că biserica a fost sfinţită de mitropolitul Gavriil. Putem presupune că la început, în 1802, biserica din Micleşti a fost târnosită, dar fără participarea vreunui arhiereu, iar mai târziu, în perioada 1813-1821 mitropolitul Gavriil a făcut o vizită la Micleşti şi a săvârşit o slujbă, care prin solemnitatea sa atât de mult i-a impresionat pe credincioşi (chiar şi astăzi o slujbă săvârşită de arhiereu este considerat un mare eveniment petrecut într-o anumită localitate) încât ei au conceput-o ca pe o sfinţire a bisericii şi aşa şi a rămas în tradiţia orală locală.

    Din datele de arhivă avem informaţii preţioase despre preoţii care au slujit la Micleşti. În perioada 1806-1861 a slujit preotul Mihail Homiţchii, născut în 1781, fiu de preot, la Seminar nu a învăţat. La 30 septembrie 1806 a fost hirotonit preot de către mitropolitul Veniamin al Moldovei şi numit la Micleşti, unde a slujit până în iulie 1861, când din cauza vârstei înaintate (80 de ani) a fost pensionat.

     În perioada 1868-1871 a slujit preotul Afanasie Lozanov, transferat din satul Malcoci.

     În 1871 este numit preotul Gheorghe Rejepa, născut în 1831, în s. Coşniţa, plasa Tiraspol, gubernia Herson, fiu de pălămar, la Seminar nu a învăţat. La 25 decembrie 1848 a fost angajat de către Consistoriul duhovnicesc din Herson, la 11 mai 1850 devine angajat al Consistoriului duhovnicesc din Chişinău. La 29 mai 1860 a fost hirotonit diacon pe seama bisericii din Mereni, plasa Chişinău, la 20 ianuarie 1862 a fost hirotonit preot pe seama bisericii din Gordineşti, plasa Hotin, la 11 martie 1871 a fost transferat la Micleşti. În timpul părintelui Gheorghe a fost construită clopotniţa din lemn deasupra pronaosului şi s-a efectuat o reparaţie capitală în 1890-1891.

      În 1899 la biserica din Micleşti a fost numit preotul Constantin Vasilev, născut la 14 martie 1866 în Cobusca Nouă, plasa Bender, fiu de dascăl. A învăţat la Seminarul teologic din Chişinău. În perioada 10 august 1888 – 27 mai 1889 a fost dascăl în biserica „Înălţarea Domnului” din Chişinău. La 20 iulie 1889 a fost hirotonit diacon, iar la 1 august 1889 a fost hirotonit preot pe seama bisericii din Calfa, plasa Bender. La 25 noiembrie 1899 a fost transferat la Micleşti.

      În 1905 a fost numit preotul Alexandru Uzunov, născut în 1846, hirotonit în 1868, transferat de la biserica din Ciutuleşti.

     În perioada 1912-1960 a slujit preotul Nicolai Mani, născut la 23 septembrie 1875 în Receşti, plasa Soroca, fiu de dascăl. Din 1887 a învăţat la Şcoala duhovnicească din Edineţ, plasa Bălţi, în 1893-1900 a învăţat la Seminarul teologic din Chişinău. La 15 octombrie 1900 a fost hirotonit diacon, la 17 octombrie a fost hirotonit preot pe seama bisericii din Musait, plasa Ismail. În 1902 a fost transferat la biserica din Japca, plasa Soroca, la 27 octombrie 1912 a fost transferat la Micleşti. După pensionarea părintelui Nicolai Mani, parohia a rămas fără titular. Pentru oficierea Sf. Taine şi a ierurgiilor era adus un preot din satele vecine. Odată cu închiderea bisericii au fost distruse icoanele şi obiectele de cult, şi biserica a fost transformată în depozit de cereale a colhozului. Cu riscuri şi sacrificii, creştinii din sat au reuşit să ascundă două icoane mari.

    Situaţia s-a schimbat spre bine odată cu anul 1989. A fost creat un comitet, care au strâns donaţii după posibilităţile fiecăruia şi după trei ani de muncă asiduă biserica cu hramul „Sf. Ierarh Spiridon” a fost renovată şi readusă la o stare bună pentru funcţionare.

Primul serviciu divin a fost oficiat de blagocinul prot. Vitalie Roşca împreună cu un sobor de preoţi.

    Mai apoi,la 3.02.1992, paroh al bisericii „Sf. Ierarh Spiridon” a fost numit preotul Ioan Gangan, absolvent al Seminarului teologic din Chişinău cu sediul la mănăstirea Noul-Neamţ.Au apărut în biserică, ca prin minune, şi cele două icoane vechi, care au fost salvate, una din ele fiind chipul „Maicii Domnului de la Hârbovăţ, făcătoare de minuni”.

     În vara anului 2006 s-a hotărât să se schimbe acoperişul bisericii şi să se construiască o clopotniţă nouă, unită cu biserica. Preotul paroh împreună cu un consilier au mers, casă la casă şi au adunat banii necesari. În toamna anului 2006 s-a început construirea clopotniţei unite cu biserica şi schimbarea acoperişului bisericii. După o muncă asiduă acoperişul bisericii a fost terminat în luna lui noiembrie 2006, însă clopotniţa a fost acoperită şi tencuită în vara lunii august 2007.

           Здание Свято-Спиридоновской церкви села Миклешты относится к не столь часто встречаемому, довольно редкому, объемно-плановому варианту каменных триконхиальных храмов, традиция строительства которых (в тех, или иных вариациях) в значительной степени и определила самобытность старомолдавской (запрутской и бессарабской) церковной архитектуры. Именно, старомолдавской, поскольку в Валахии триконхиальные храмы не получили широкого распространения.

            Если характеризовать кратко, то можно отметить, что данный тип церковных построек имеет одну общую и обязательную композиционную особенность – полукружия-экседры, примкнутые с южной и северной сторон к ядру храма (подкупольному объему).

            Многолетняя практика строительства архитектурно-упрощенных триконховых сельских храмов породила архаичность  их облика.

            Наиболее массовое строительство в Бессарабии подобного типа каменных церквей пришлось на период: последняя четверть XVIII в. – первые десятилетия XIXв., а самая интенсивная их постройка производилась в селах тогдашнего Оргеевского цинута, почему на территории, ранее входившей в Оргеевский цинут и по сей день сохранилось сравнительно немалое количество архитектурных памятников данного типа.

            Все сохранившиеся памятники требуют очень тщательного и подробного изучения, как самые старинные и своеобразные каменные церковные постройки, представляющие несомненную культурно-историческую ценность.

             Однако, проведение досконального историко-архивного исследования подразумевает длительные сроки и соответствующее финансирование, что в настоящее время, по ряду объективных причин, не является актуальным для заказчика.

              Поэтому, предпринят лишь предварительный поиск историко-архивных сведений, изложение коих и составляет нижеследующую краткую справку, содержащую не столько множество выявленных исторических фактов, сколько многословные комментарии к запутанным и сомнительным документальным данным.

              Наряду с тем, на основании историко-архивных источников составлен (в хронологическом порядке) биографический перечень приходских священников, на протяжении полутора веков (с 1806г. до 1960г.) служивших в Свято-Спиридоновской церкви села Миклешты.

            Здание каменной церкви в селе Миклешты построено в 1802 году на средства местного помещика, владельца вотчины Манолакия Донича. Церковь освящена во имя святого Спиридона Тримифунтского Чудотворца.

              Колокольня первоначально была расположена отдельно от здания церкви на четырех деревянных столбах. Но в 1870-1880 гг. деревянная колокольня устроена над притвором церкви. Покрыта церковь была деревянным материалом (типа гонта) – шинделью.

     В некоторых церковных историко-архивных документах, относящихся ко второй половине XIX века, а также в общедоступных печатных изданиях первых десятилетий XX века (дореволюционного и румынского периодов), в качестве ктитора, построившего церковь в Миклештах, указаны различные представители фамилии Донич: то Иордакий, то Мануил Иордакиевич, то Стефан Мануилович.

              Вероятно, такие изменения имени ктитора в церковных документах объясняются тем, что каждый их вышеперечисленных (а все они в разные годы были владельцами вотчины Миклешты) в свое время оказывал  какую-то помощь миклештской церкви, либо способствуя обновлению внутреннего убранства храма, либо заботясь о благоустройстве здания (ремонты и тому подобное) – т.е. все они тоже были в некоей мере ктиторами церкви. Поэтому и возникает путаница с точным определением имени подлинного первого ктитора церкви.

               Однако, в соответствии с поколенной росписью данной ветви старинного и обширного рода Доничей, ктитором – строителем Свято-Спиродоновской церкви следует однозначно признать Манолакия (Маноила – Мануила)  Донича, бывшего в конце XVIII – начале XIXвв. сардарем Оргеевского цинута, а не его сына Иордакия, который на время постройки церкви был еще несовершеннолетним (в 1802 году ему исполнилось всего16 лет) и уж тем более не внука Мануила (тёзку деда) или правнука Стефана.

      В документе, представленном в 1901 году в Кишиневскую Духовную Консисторию священником Константином Васильевым, содержатся следующие сведения:

     «Церковь построена в 1802 году старанием и на средства Стефана Мануиловича Донича, освящена Экзархом Митрополитом Гавриилом (месяц и день ея освящения точно неизвестны). Престол в ней один во имя св.Спиридона Тримифунтского Чудотворца; престольный праздник совершается 12 декабря. В церковной ограде имеются 4-е памятника: из них первый – каменный 1828г.; второй – мраморный 1884г.; третий – гранитный 1885г. и четвертый – мраморный 1894г…».

               Выделенная (подчеркнутая нами) в тексте документа информация, больше ни в каких других церковных документах не встречается, и не только представляет несомненный интерес, но и заставляет отнестись к ней крайне осторожно. Ибо как мог, член Св. Синода Русской Православной Церкви, митрополит Гавриил (Бэнулеску-Бодони), занимавший в то время (с 29 сентября 1799 года по 21 августа 1803 года) место епархиального архиерея Киевской Митрополии (и, одновременно с тем, архимандрита Киево-Печерской лавры) освящать в 1802 году сельскую церковь в Миклештах, находившихся на территории другого государства, где действовала своя, Автономная Молдавская Митрополия, состоявшая тогда под юрисдикцией Константинопольской Православной Церкви. И, кстати, экзархом Синода митрополит Гавриил в те годы ещё не был.

               Если данное сообщение не произвольная выдумка священника Васильева, то когда-нибудь в дальнейшем следует возвратиться к более подробному изучению этого вопроса. Покамест же возьмём на себя смелость предположить, что желая привлечь внимание к своему приходу и храму, которому на следующий год исполнялся 100-летний юбилей, священник Васильев некритически отнесся к возможно бытовавшим в Миклештах устным местным преданиям, почему-то связывавшим акт освящения церкви с именем митрополита Гавриила.

Приходские священники:

    С 1806г. по 1861г. – о. Михаил  (Иоаннович) Хомицкий, род. в 1781г.; священнический сын; в Семинарии не обучался. «1806 года сентября 30 дня с утверждением Преосвященного Митрополита Молдавии Вениамина рукоположен во Священника к настоящей церкви, на что и грамоту имеет»; «Сей Хомицкий в июле 1861 года уволен за штат». Примечательно, что священник  Михаил Хомицкий непрерывно прослужил в приходе села Миклешты целых 55 лет! И только в 80-летнем возрасте прекратил священническую деятельность.

    Следует также упомянуть, что первым послевоенным настоятелем монастыря Курки в 1944-1946 гг. был иеромонах (протосингел) Макарий (Хамицкий), родившийся в 1892 году в селе Миклешты, Оргеевского уезда. Можно, с большой долей вероятности, предположить, что иеромонах Макарий являлся прямым потомком (внуком или правнуком) священника Михаила Хомицкого, хотя фамилии и не полностью совпадают (Хомицкий-Хамицкий).

    С 1868г. – о. Афанасий Лозанов. 13 июня 1867 года епархиальным начальством в церковь с. Миклешты из колонии Дезгинже был переведен священник Константин Махов, но поскольку он не явился в срок к месту службы, то 10 декабря 1868 года на священническое место был определен священник села Малкоч, Кишиневского уезда Афанасий Лозанов.

    С 1871г. – о. Георгий (Соломонович) Режепа, род. в 1831 году в селе Кошница, Тираспольского уезда, Херсонской губернии; сын пономарский, в Семинарии не обучался. 25 декабря 1848г. определен в число канцелярских служителей Херсонской Духовной Консисторию; 11 мая 1850г. переведен на службу в Кишиневскую Духовную Консисторию. Определён письмоводителем в Экономическое Правление Архиерейского дома с  исправлением этой же должности при Архиерее 29 мая 1860г. рукоположен во диакона к церкви  с.Мирены, Кишиневского уезда. 20 явнаря 1862г. рукоположен во Священника к церкви села Гординешты,  Хотинского Уезда; 11 марта 1871г. переведён на священническое место к церкви с. Миклешты, Оргеевского уезда. С именем о. Георгия связано устройство деревянной колокольни над притвором храма в 1870-е годы, а также серьёзный ремонт церкви произведенный в 1890-1891 годах.

     С 1899г. – о. Константин (Иванович) Васильев, род. 14 марта 1866г. в с.Новая Кобуска, Бендерского уезда; сын псаломщика. По окончанию курса наук в Кишиневской Духовной Семинарии назначен псаломщиком в Вознесенскую церковь г.Кишинева с 10 августа 1888г. по 27 мая 1889г. 20 июля 1889 и 1 августа того же года рукоположен во диакона и священника к церкви с. Калфа, Бендерского уезда. 25 ноября 1899г. переведен на священническое место к церкви с.Миклешты, Оргеевского уезда.

    С 1905г. – о. Александр (Георгиевич) Узунов, род. в 1846г.; священником с 1868 года. Переведен из церкви с.Чутулешты.

    С 1912г. по 1960г. –  о. Николай (Харитонович) Мани, род. 23 сентября 1875 года в с.Речешты, Сорокского уезда; сын псаломщика. С 1887г. обучался в Духовном училище м.Единцы, Бельцкого уезда. С 1893г. по 1900г. обучался в Кишиневской Духовной Семинарии. По окончании курса наук 15 октября 1900г. рукоположен Преосвященным Иаковым во диаконы, а 17 октября того же года во священника к церкви с.Мусаит, Измаильского уезда. В 1902г. перемещён на священническое место к церкви с. Жапка, Сорокского уезда. 27 октября 1912г. перемещен Преосвященным Серафимом на священническое место к церкви с. Миклешты, Оргеевского уезда. Жена – Мария Николаевна, дочь священника г.Болграда, Измаильского уезда Николая Агуры. В 1948 году настоятель Св.-Спиридоновской церкви, протоиерей Николай Маня провел регистрацию церкви и служил в ней до начала 1960-х годов. Таким образом, общий священнический стаж о. Николая равняется 60-ти годам!

    В истории прихода мы сталкиваемся сразу с двумя замечательными примерами долголетней священнической службы на одном месте священников Михаила Хомицкого и Николая Мани. Да и священник Георгий Режепа также немало лет священствовал в Миклештах.

    Но, конечно, самые тяжелые испытания выпали на долю последнего священника Святоспиридоновской церкви о. Николая Мани, который будучи в весьма преклонном возрасте,  всеми силами, как мог, старался отсрочить закрытие церкви, тем не менее произошедшее вскоре после его кончины. Почти вся церковная утварь была уничтожена, здание церкви использовали под колхозный склад.

    Однако, с 1989 ситуация изменилась и прихожане смогли за 3 года отремонтировать и снова открыть свой храм. С 3.02.1992г. настоятелем церкви был назначен о. Иоанн Ганган, выпускник Кишинёвской Духовной Семинарии, который приложил немало усилий для строительства новой колокольни (соединённой с церковью), смены крыши церкви мн. др.

    В 1819 году при новой каменной Архангело-Михайловской церкви священниками состояли: о. Гавриил Фрациман – 59 лет; о. Василий Радович – 53 лет; о. Иоан Флоря – 44 лет.

    В 1820 году, поскольку диаконом был назначен бывший дьячок той же церкви Платон Василаке, то «…священнику Иоанну Флоря, состоящему на диаконском окладе велено отыскать для себя другое священническое место». Но можно предположить, что через какое-то время священник Флоря вернулся в приход, если он вообще его покидал, в чем мы не вполне уверены. Должно также заметить, что еще когда существовала старая деревянная церковь, то в составе причта по штату положено было иметь при церкви двух священников.

    С 1842 года – о.Илья (Стефанович) Козак : род. в 1811 г.; окончил Кишиневскую духовную семинарию в 1839 г.; 27 июля 1842 года Преосвященным Димитрием хиротонисан во Священника к церкви с. Машкауц; женат на дочери священника Иоанна Флоря.

    С 1851 года – о.Евфимий (Иоаннович) Котанецкий: 4 июня 1851 года переведен к церкви с. Машкауцы.

    К 1871 году священником в приходе остался о.Илья, а с 1873 года по вновь утвержденному штату вообще полагался всего один священник.

    С 1876 года – о. Григорий (Иванович) Пламадяла : род. в 1855 г. 2 февраля в селе Погаченах, Бендерского уезда; сын священнический. В 1876 г. окончил курс Кишиневской духовной семинарии со званием студента (по высшему разряду). 31 октября 1876 г. рукоположен Преосвященным Павлом во Священника к церкви с. Машкауцы. Избирался помощником благочинного округа в 1878 г. Между 1907 и 1911 гг. возведен в сан протоиерея. Жена его Надежда Ильинична – дочь умершего священника Ильи Козака.

    Между прочим, у о. Григория было шесть дочерей, четыре из которых были замужем за священниками (Людмила – за священником с.Гертоп-Мик Димитрием Попескулом; Анна – за священником с.Новой Царичанки Сергеем Галушко; Лидия – за священником с.Кошерница Георгием Караушем; Юлия – за священником с.Парково Александром Долищанским); еще одна дочь училась в университете, а последняя (младшая) была сестрой милосердия в Кишиневском военном госпитале.

     С 1915 года – о.Сергей (Иоаннович) Галушко: род. 14 января 1875 года; окончил курс Кишиневской духовной семинарии в 1896 г. 4 сентября 1897 г. назначен на священническое место в с.Цынцарены, Оргеевского уезда; 1 февраля 1901 г. переведен на священническое место в с.Новую Царичанку, Аккерманского уезда, где все время состоял заведывающим и законоучителем местной приходской школы. 8 мая 1915 г. резолюцией Архиепископа Платона переведен по прошению в с.Машкауцы. Жена Анна Григорьевна, дочь священника Григория Пламадяла. Священником Архангело-Михайловской церкви с.

Машкауцы о.Сергей состоял и после 1930 года.

    И здесь мы наблюдаем ту же картину, что и в Криулянах. Конечно, на примере двух приходов еще нельзя говорить об обязательно применявшейся практике назначений, но определенная тенденция семейных, преемственных предпочтений явно прослеживается. В этом также можно усмотреть заботу Епархиального Начальства о вдовах священников, которые таким образом сохраняли в большой степени свои прежний общественный статус, оставаясь близкими родственниками уже новых священников. К тому же вдовы священников были приписаны к причтам и получали государственные пенсии. Подобная традиция издавна существовала в России и на Украине.

    Сведенья периода Второй Мировой Войны и после, к сожалению, не сохранились, также ничего не известно о том почему и когда переименовали храм церкви в честь Покрова Божией Матери.

    После 1944 г. в церкви села Машкауцы служили: о. Пётр Юрко, о. Григорий Яцко (1964-1976), о. Александр Ротару (1976-1990†) и о. Михаил Гондю (1990-1997). С 1997 и по сей день настоятелем является прот. Григорий Ротару, с 2012 клириком назначен о. Андрей Мику.

Prima biserică din localitatea Maşcăuţi (ocolul Reutului de Jos), despre care avem mărturii istorice, datează din 1771. Se ştie că avea hramul “Sf. Arhangheli”, era din lemn, în interior decorată cu icoane.

     Datele despre prima biserică din piatră sunt puţin contradictorii. În unele surse bibliografice se menţionează că datează din 1814, în altele că din 1815: “Maşcăuţi, biserica cu hramul Sf. Mihail, zidită la 1815, din piatră, de proprietarul Cozma Panait”.

    Cercetarea documentelor de arhivă a făcut lumină în această problemă într-un mod cu totul deosebit. Aflăm în unul din documente că iniţiatorul şi organizatorul construirii noii biserici din piatră în satul Maşcăuţi a fost comisul Alexandru Panait, care la 24 martie 1815 a depus la Dicasteria Exarhală din Chişinău un demers în care aducea la cunoştinţă: “biserica Sf. Arhangheli din satul Maşcăuţi care îmi aparţine, este într-o stare dezastruoasă, de aceea vrem să construim una nouă din piatră pe locul celei vechi, cu acelaşi hram, o bună parte din materialul necesar (piatră, lemn etc) este deja pregătit…”.

    Demersul a fost aprobat, mitropolitul Gavriil Bănulescu-Bodoni scriind: “Binecuvântăm. Să fie construită după proiectul care va fi dat de Mitropolie”.

La rândul ei Dicasteria a însărcinat pe protopopul ţinutului Orhei, care slujea în satul Piatra, preotul Grigoraş  să meargă şi să sfinţească locul pentru construirea noii biserici. Sfinţirea şi punerea pietrei de temelie a avut loc la 26 mai 1815 în ziua Înălţării.

    La începutul lunii noiembrie 1819 la Dicasterie a fost depus un demers din partea proprietarului moşiei Maşcăuţi, boierul Feodor Midiula în care acesta cerea permisiune pentru sfinţirea nou-construitei biserici.

    La 7 noiembrie 1819 mitropolitul Gavriil a dat următoarele indicaţii: “Să fie dat un Antimis pe care protoiereul Stavrachie Costin să sfinţească biserica cu hramul Sf. Arhangheli Mihail şi Gavriil, care se sărbătoresc la 8 noiembrie”. Sfinţirea a avut loc la 9 noiembrie 1819, care a căzut în zi de duminică.

    Biserica “Sf. Arhangheli” din Maşcăuţi este una din primele biserici de piatră din Basarabia care a fost construită după un proiect special elaborat. Arhitectura locaşului se încadrează în stilul neoclasicist rus, care a început să fie preferat de noile autorităţi ale teritoriului dintre Prut şi Nistru, şi care era carcteristic arhitecturii bisericeşti din întregul Imperiu ţarist.

    Informaţiile descoperite în fondurile de arhivă conturează un tablou sumar al istoriei bisericii din Maşcăuţi din secolul al XIX-lea – începutul secolului XX. Astfel, se ştie că pe teritoriul bisericii în 1869 a fost îngropat boierul Ioan Sârbu, proprietatul moşiei Maşcăuţi. În 1880 boierul Gheorghie Sârbu a dat bisericii în folosinţă pe termen nelimitat 66 de desiatine de pământ arabil. Planul amplasării lotului şi documentele donaţiei se păstrează în Arhiva Naţională a Republicii Moldova.

    În 1884 biserica a ars, după care a fost restaurată capital.

    În 1819 la nou-construita biserică de piatră slujeau trei preoţi: pr. Gavriil Friţâman în vârstă de 59 de ani, pr. Vasilie Radovici de 53 de ani şi pr. Ioan Florea de 44 de ani. În 1820 dascălul bisericii din Maşcăuţi a fost hirotonit în treapta de diacon pentru aceeaşi biserică.

Din 1842 preot era Ilie Cozac, născut în 1811, cu studii la Seminarul teologic din Chişinău (1839), căsătorit cu fiica preotului Ioan Florea, în 1842 hirotonit în treapta de preot de arhiepiscopul Dimitrie Sulima. În 1851 a fost numit al doilea preot – Eufimie Cotaneţchi. În 1871 a rămas iarăşi un singur preot – părintele Ilie.

     Din 1876 preot era Grigorie Plămădeală, născut la 2 februarie 1855 în s. Puhăceni, plasa Bender, fiu de preot. În 1876 a absolvit Seminarul teologic din Chişinău cu distincţie înaltă. S-a căsătorit cu fiica preotului Ilie Cozac, a fost hirotonit de arhiepiscopul Pavel Lebedev. A fost secretar al protopopiei din 1878. Între anii 1907 şi 1911 a fost hirotisit protoiereu. Părintele Grigorie a avut şase fiice, patru dintre care au fost preotese (Ludmila a fost căsătorită cu Dimitrie Populescu, preot în Hârtopul Mic; Ana cu Serghei Galuşca, preot în Noua Ţaricinca; Lidia cu Gheorghe Carauş, preot în Coşerniţa; Iulia cu Alexandru Dolişcianschi, preot în Parcovo), una din fiice a absolvit Universitatea, iar cea mai mică a fost soră de caritate în spitalul militar din Chişinău.

    Din 1915 preot era Serghei Galuşco, născut la 14 ianuarie 1875, a absolvit Seminarul teologic din Chişinău (1896), în 1897 a fost numit paroh al bisericii din Ţânţăreni, plasa Orhei, la 1 februarie 1901 a fost transferat la Noua Ţaricianca, plasa Acherman, unde a fost şi director al şcolii parohiale, predând concomitent Religia. La 8 mai 1915 a fost transferat la Maşcăuţi, în parohia socrului care a decedat. Din datele disponibile ştim că părintele Serghei slujea la Maşcăuţi în 1930.

    În perioada interbelică sau cea postbelică, date precise deocamdată nu sunt, hramul bisericii din Maşcăuţi a fost schimbat, fiind în prezent “Acoperemântul Maicii Domnului”.

    După 1944 la biserica din Maşcăuţi au slujit preoţii: Petru Iurco, Grigore Iaţco (1964-1976), Alexandru Rotaru (1976-1990†) și Mihail Gondiu (1990-1997).

    În prezent paroh este prot. Grigore Rotaru, din 2012 în funcția de cleric a fost numit părintele Andrei Micu.

15.11.2014 Sfințirea bisericii cu hramul «Acoperemântul Maicii Domnului» din s. Mălăeștii Vechi, raionul Criuleni

    В официальных церковных изданиях 1930-х годов указывается, что каменная церковь „Покрова Пресвятой Богородицы” в селе Малаешты Будештской волости Лапушнянского уезда построена в 1924 году: «Malaeşti (comuna Budeşti), biserică cu hramul Acoperemântul Maicii Domnului, zidită la 1924, din piatră, sat alăturat Bălăbăneşti».

    В архивных документах (инвентарные описи, составленные в 1942-43 гг.) фигурирует несколько иная дата постройки церкви – 1922 год: «Biserica Acoperemântul Maicii Domnului – Una biserică construită din piatră în anul 1922, acoperită cu tablă de fier zincat». Там же отмечено, когда был изготовлен и установлен в церкви новый дубовый иконостас: «Una catapetiazmă de stejar nou construit în anul 1938-39».

    Приведенные разночтения в дате постройки церкви в селе Малаешты можно объяснить разве что тем, что в 1922 году здание было уже возведено вчерне, затем отделывалось и обустраивалось, и только в 1924 году церковь была освящена и начала действовать. Поэтому и появились в разных источниках две близкие по времени датировки – 1922 г. и 1924 г. – несколько различно определяющие точное время постройки здания церкви, но друг другу в принципе не противоречащие, если принять во внимание вышеизложенное объяснение. Учитывая так же, что приход был создан не ранее 1923 года (тогда же был назначен причт и первый священник нового прихода), можно с достаточным основанием считать, что так оно и было в действительности.

    Здание церкви представляет собой довольно утилитарную, прямоугольную, невысокую постройку, выполненную в кательце, с редко расположенными по фасадам арочными оконными проемами, и без выраженной алтарной апсиды (алтарная часть скрыта в общем прямоугольном объеме, что не вполне характерно для православных церковных построек).

    Колокольная башня над притвором церкви завершена слегка вытянутой пирамидкой шатра. В центральной части здания, над наосом церкви, возвышается глухой фонарик (декоративная главка). С южной стороны к зданию прилегает, по всей видимости, более поздняя кирпичная пристройка (ризница, или пономарня).

    Нельзя сказать, что в эстетическом отношении архитектура здания церкви вызывает какое-то особенное художественное впечатление, однако, следует отметить, что внешне Покровский храм находится в весьма достойном, ухоженном состоянии. Остается только с сожалением констатировать, что более значимые церковные архитектурные памятники не имеют такого заботливого попечения, как здание Покровской церкви в селе Малаешты-Векь.

Приходские священники

    Первым священником Покровской церкви, служившим в ней на протяжении всего довоенного периода был о. Василий Трофимов: род. 6 августа 1891г.; окончил 5 классов Кишиневской Духовной Семинарии; рукоположен во священники в 1921г. к церкви с. Валя-Траистены; в 1923г. переведен священником к Покровской церкви с. Малаешты.

    За послевоенные годы сохранились сведения лишь о священнике Виталии Георгиевиче Вердеше: род. в 1904г. в с. Погребя; окончил 2 класса Кишиневской Духовной Семинарии; псаломщик церкви Григориополя, который был рукоположен во священника 10 января 1947г. к церкви с. Малаешты, в том же году весной переведен к церкви с. Ст. Дубоссар с разрешением исполнять религиозные требы в с. Коржево и с. Малаешты.

    Точной даты закрытия церкви неизвестно, а в 1950 гг. храм частично был снесён бульдозером, камень использовался для разных нужд местного колхоза.

    Только в 1990г., когда настоятелем был назначен о. Андрей Продан(1990-1998), церковь возрождалось из развалин и закончена в 1992 году. Дальше служили о. Фёдор Кодицэ(1998-2006), о. Валентин Родидеал(2006-2007), а с 2007 и до сих пор настоятелем является о. Вячеслав Чебан.

Din unele surse oficiale bisericeşti publicate în anii 1930, aflăm că biserica din piatră cu hramul “Acoperământul Maicii Domnului” din satul Mălăieştii, volostea Budeşti, plasa Lăpuşna a fost construită în 1924: “Malaeşti (comuna Budeşti), biserică cu hramul Acoperemintul Maicii Domnului, zidită la 1924, din piatră, sat alăturat Bălăbăneşti”.

    În unele documente de arhivă, şi anume în lista de inventariere din 1942-1943  este o altă dată a construcţiei bisericii – 1922: “Biserică Acoperimântul M. Domnului – Una biserică construită din piatră în 1922, acoperită cu tablă de fier zincat”. Din aceeaşi sursă aflăm cînd a fost confecţionat şi instalat iconostasul: “Una catapetiazmă de stejar nou construit în anul 1938-1939”.

    Incoincidenţa de date privitoare la anul când a fost construită biserica din Mălăieşti poate fi explicată probabil prin faptul că în 1922 clădirea era înălţată, dar lucrările de finisare şi de amenajare au mai durat pînă în 1924, când biserica a fost târnosită şi a început să funcţioneze. De aceea au şi apărut în diverse surse, date diferte, dar apropiate – 1922 şi 1924 – despre timpul exact când a fost construită biserica, dar care după părerea noastră expusă mai sus nu se contrazic.

    Ţinând cont de faptul că parohia a fost constituită nu mai de vreme de 1923 (atunci a fost numit un preot paroh şi celelalte persoane necesare pentru buna funcţionare: epitrop, dascăl, pălămar), cu certitudine putem spune că lucrurile au stat anume aşa.

    Clădirea bisericii este o construcţie nu prea înaltă, în plan dreptunghiular, înălţată din cotileţ. Monotonia faţadei este perturbată doar de puţinele ferestre executate cu arc roman. Nu iese în evidenţă nici măcar absida altarului (altarul este integrat în planul dreptunghiular fără a se evidenţia cumva, fapt total necaracteristic pentru un locaş de cult ortodox).

    Clopotniţa este înălţată deasupra pridvorului cu un acoperiş foarte simplu în patru scurgeri. În partea centrală, deasupra naosului se înalţă o mică turlă, care are doar un rol decorativ.

    În partea de sud a construcţiei avem o anexă construită după toată probabilitatea mai târziu, care serveşte în calitate de pălămarcă.

    Nu se poate spune că din punct de vedere estetic arhitectura clădirii bisericii ar produce careva impresii artistice deosebite, dar în acelaşi timp trebuie menţionat faptul, că biserica “Acoperământul Maicii Domnului” este foarte îngrijită. Rămâne doar să constatăm cu regret că biserici mult mai importante ca monumente de arhitectură nu au parte de o aşa îngrijire cum o are clădirea bisericii “Acoperămîntul Maicii Domnului” din satul Mălăieştii-Vechi.

    Primul preot al bisericii “Acoperământul Maicii Domnului”, care a slujit în ea  toată perioada interbelică a fost părintele Vasile Trofimov. S-a născut la 6 august 1891, a absolvit cinci clase a Seminarului teologic din Chişinău, a fost hirotonit în treapta de preot în 1921 pe seama parohiei Valea-Trăisteni. În 1923 a fost transferat la biserica “Acoperământul Maicii Domnului” din satul Mălăieştii Vechi.

     Din perioada de după 1944 avem puţine date. Ştim că a slujit preotul Vitalie Verdeş. S-a născut în 1904 în satul Pohrebea, r. Dubăsari, a absolvit două clase a Seminarului teologic din Chişinău. A fost cîntăreţ (dascăl) la biserica din Grigoriopol. La 10 ianuarie 1947 a fost hirotonit în treapta de preot pe seama parohiei Mălăieşti. În vara aceluiaşi an a fost transferat la Dubăsarii Vechi cu obligaţiunea de a deservi satele Corjova şi Mălăieşti.

    Nu se cunoaşte data închiderii bisericii, dar din spusele bătrânilor biserica a fost parţial demolată cu buldozerul în anii 1950. Piatra bisericii a fost utilizată la diferite construcţii ale colhozului local.

    Abia în anii 1990, când în funcţia de paroh a fost numit preotul Andrei Prodan, biserica a fost ridicată din ruini şi finisată în 1992. Părintele Andrei a slujit la Mălăieşti pînă în 1998. În perioada 1998-2006 parohia a fost păstorită de preotul Teodor Codiţă. În perioada 2006-2007 a slujit preotul Valentin Rodideal, iar din 2007 până în prezent paroh este preotul Veaceslav Ceban.