Protopopiatul de Criuleni si Dubasari 212s
Arhiva

Author Archive

PostHeaderIcon Sfintirea bisericii din Hrușova, februarie 2012

PostHeaderIcon Galerie Foto

19.06.2015 Cu Dumnezeu pe cărăruile vacanței

Sfintirea bisericii din Hrușova, februarie 2012

* * *

PostHeaderIcon История церкви «Успения Пресвятой Богородицы» села Грушево, Криулянского р-на.

DSCN3468

                Здание каменной церкви в селе Грушево построено в 1802 году на средства местного помещика, владельца вотчины Грушево, житничера Симеона Главче. История не донесла подробных обстоятельств строительства церкви, оставив лишь краткое упоминание о дате завершения постройки и имя ктитора церкви.

    Ктитор Успенской церкви – житничер (второразрядный боярский чин) Симеон Николаевич Главче получил вотчину Грушево, как приданое  своей первой жены Кассандры Бузни, от которой у него было трое детей: Ефросинья, Скарлат и Ралу. Вторая жена Роксандра Раковица родила ему четверых детей: Елену, Настасию, Зоицу и Алеку.

                 После его кончины (22 февраля 1827 года) осталось шестеро  несовершеннолетних детей, а старшая дочь Ефросинья была замужем за неким Филодором. Над детьми, до их совершеннолетия, и всем имуществом покойного была учреждена дворянская опека в лице его брата каминаря Ивана Главче и небезызвестного (по пушкиноведческим работам) Михалакия Кацыки. После 1831 года, когда вторая дочь Ралу вышла замуж, вотчиной Грушево распоряжался ее муж, дворянин Червенводали. Впоследствии вотчиной Грушево владел штабс-капитан русской службы Скарлат (Карл) Симеонович Главче, который в 1844-1847 гг. занимал, по выбору бессарабского дворянства, пост Председателя Межевой конторы.

                Захоронения штабс-капитана Скарлата Главче с женой и его сына Стефана находятся в Успенской церкви.

                 Один из последних потомков житничера Симеона – полковник лейб-гвардии Его Императорского Величества уланского полка Евгений Семенович Главче погиб в Гражданскую войну в России, командуя конным Черноморским полком Добровольческой армии.

                 Здание Успенской церкви относится к традиционному, старомолдавскому типу триконхиальных каменных храмовых построек, отличительною особенностью которых являются боковые выпуклые экседры, примыкающие с южной и северной сторон к ядру храма (подкупольному объему). Вместе с полукружием восточной апсиды они и создают триконхиальную композицию здания в объемно-плановом выражении, поскольку означенные криволинейные выступы завершаются каменными сходящимися конхами (полусферическими или раковиновидными сводами).

Считается, что генетически такого рода композиция связана с архитектурой средневековых афонских монастырей.

                  Одновременно с церковью была сооружена мощная, отдельно стоящая (в каменной церковной ограде, напротив западного входа в церковь), башнеобразная колокольня с арочным проездом, создававшая вместе с церковью своеобразный, неповторимый и довольно гармоничный архитектурный ансамбль, которым теперь мы можем любоваться, лишь благодаря сохранившемуся фотоизображению 1924 года (см. Приложение №1). Потому что колокольня, серьезно пострадавшая при землетрясении 1940 года, впоследствии постепенно разрушалась и в настоящее время не существует. Уже к 1980-м годам от колокольни оставались одни остатки (см. Приложение №2).

                  Церковь Успения в селе Грушево, действовавшая на протяжении полутора веков, в 1958 году, в силу известных обстоятельств (т.е. последовательно проводимой тогдашними властями антирелигиозной и антицерковной политики), была закрыта для богослужений. Уполномоченный по делам Русской Православной Церкви при Совете Министров МССР тов.  А. Олейник мотивировал своё решение тем, как и в других подобных случаях, что в соседнем селе Гояны функционирует церковь, которая вполне может удовлетворить религиозные нужды грушевян, и соответственно, её содержание является «нерентабельной». При строительстве Полтавского Шоссе подняли вопрос о снесении церкви, однако нашлись историки, которые настаивали на её историческую ценность. Так церковь стала архитектурным памятником, охраняемым государством.

Несмотря на это, некоторое время здание церкви пустовало, потом использовалось как складское помещение.

     В 1989г. после капитального ремонта церковь была вновь открыта. Над входом построили новую колокольню, поставили новую оцинкованную крышу и мн. др.  Храм был освящён 21.01.2012 митрополитом Владимиром.

Приходские священники

                    Исторические сведения о священниках Успенской церкви, которыя удалось выявить в результате проведенного в НАРМ историко-архивного поиска,   к сожалению, далеко не полные и ограничиваются документальными данными о трех священниках, служивших в разное время в грушевском приходе по 20-ть и более лет.

    1816-1836 гг. – о. Василий  Постолакий. Священник Василий, у которого не сложились отношения с ктитором Успенской церкви, владельцем вотчины Грушево, помещиком Симеоном Главче, порой претерпевал большие, незаслуженные обиды. Иногда терпение его истощалось, и он направлял в Дикастерию рапорты с жалобами на помещика и просьбами перевести его в какой-нибудь другой приход. Но через  непродолжительное время священник Василий прощал своего обидчика и отзывал жалобу. Так продолжалось

неоднократно. Что свидетельствует о поистине христианском смирении священника, т.к. выходки  помещика – самодура – были дерзкими и злобными.

    С 1851-1871гг.   –  о. Георгий ( Исаевич ) Лупашку. Род. в 1815 г., священнический сын; обучался по высшему отделению Кишиневского Уездного духовного училища; 15 декабря 1834 г. указом Консистории определен дьячком к Михайловской церкви с.Будешты, Кишиневского уезда. 1 апреля 1843 г. переведен дьячком к церкви  с.Ваду-луй-Воды. 5 февраля 1849 г. рукоположен во диакона к Успенской церкви с.Грушево. 14 февраля 1851 г. рукоположен во священника к сей же церкви.

    1890 г. – о. Александр (Гаврилович) Георгиу. Род. в 1831 г., священнический сын. «Священник А.Георгиу 13 сентября 1890 г. Допущен к   должности священника в сем приходе. – Священник А. Георгиу 16 августа 1890 г. уволен за штат

    1890-е гг. В первой половине 1890-х годов   церковный приход селения Грушево числился  в ежегодно составляемых списках праздных (свободных) священнических мест. То есть, иначе говоря, в эти годы место священника в Успенской церкви никто не занимал.

    1893-1918 гг. – о. Дионисий ( Иванович ) Албу.  Род. 3 октября 1868 г. в с.Машкауцы, Оргеевского уезда,  происходит от родителей светского звания. Окончил курс Кишиневской Духовной семинарии 15 июня 1892 г. 14 февраля 1893 г. рукоположен в сан cвященника к Успенской церкви с. Грушево  Преосвященным Аркадием, епископом Аккерманским. В должности законоучителя церковно-приходской школы с 16 января 1896 г. Жена – Мария Константиновна, дочь псаломщика с.Васиен, Кишиневского уезда Константина Бодяну. Священническое место о. Дионисий занимал и после 1918г.

    После открытия церкви здесь служили несколько священников, из которых можем отметить о. Иоан Голубь, о. Иоан Ионицэ(2004-2012), который приложил немало усилий для возрождения прихода. Сегодня настоятелем является о. Рустик Греку.

Приложение:

№1 – Копия фотоизображения 1924 года (вид колокольни и церкви с западной стороны);

№2 – Копия фотоизображения конца 1970-х годов (вид с западной стороны).

PostHeaderIcon Galerie Foto

10

PostHeaderIcon Краткие исторические сведения о церкви села Драсличены, а также о церкви села Логанешты, Криулянского р-на.

       10

Мы объединили исторические сведения, касающиеся церквей двух сел, поскольку в течение довольно длительного периода оба села составляли общую епархиальную (административно-территориальную) единицу – церковный приход, основой которого была церковь села Логанешты.

       В настоящее время села как бы поменялись местами и сейчас церковь села Драсличены занимает основное положение в приходе.

       Поэтому небезынтересно будет заглянуть в отдаленное прошлое этих сел, в определенном смысле неразрывно связанных общей приходской историей.

***

       Двести лет тому назад, в первые десятилетия XIX века Драсличены – небольшая резешская вотчина, состоявшая всего из 5-ти хозяйств, не имевшая собственной церкви.

       В то время, как в селе Логанешты, состоявших из 53-х хозяйств, существовала деревянная церковь с притчем при ней (2 священника, 1 дьячок, 2 пономаря). Деревянная церковь Архистратигов, построенная еще в XVIII веке, к 1840-м годам значительно обветшала и находилась в неудовлетворительном состоянии.

***

       Дабы не пересказывать своими словами, проиллюстрируем установленные исторические факты конкретными выдержками из архивного источника и печатных изданий:

– «Архангело-Михайловская церковь в селе Логанештах построена в 1845   году тщанием Действительного Статского Советника Феодора Иоаннова Недобы и перестроена в 1891 году тщанием прихожан. Зданием каменное, в одной связи над ней каменная колокольня. Приписанная к сей церкви церковь в Драсличенах вчерне оконченная, новая каменная в честь Св. Георгия Победоносца. Преосвященный Иаков, Епископ Кишиневский и Хотинский посетил приход в 1898 году.» – /30 апреля 1919 года/

– «Logăneşti cu biserica Sf. Arhanghel Mihail, zidită în anul 1845; sat alăturat Drăsliceni cu biserica Sf. Gheorghe, zidită la 1912, din piatră.» – /1922 года/.

–  «Logăneşti, biserica cu hramul Sf. Arhanghel Mihail, zidită la 1845; din piatră de proprietarul general Teodor Nedov; sat alăturat Drăsliceni cu biserica Acoperemintul Maicii Domnului, zidită la 1922, din piatră.» – /1930 şi 1933 годы/.

      Нельзя не обратить внимание на некоторые неточности и разночтения в вышеприведенных текстах.

       Так, ктитором Логанештской церкви в румынских изданиях 1930-х годов указывается генерал Федор Недов, что следует воспринимать, как ошибочную неточность, поскольку согласно архивному документу ктитором церкви в действительности было вполне гражданское лицо – местный помещик Федор Недоба.

    Недоба Федор Иванович (1770-1846†) – участник сербского национально-освободительного движения; затем российский подданный, занимавший высокие посты в судебных органах Бессарабской области: член Бессарабского Верховного областного суда, председатель гражданского суда. Действительный статский советник, что по «Табели о рангах» соответствовало воинскому званию генерал-майор.

       Не столь просто обстоит вопрос с точной датировкой строительства Драсличенской церкви, так как по одним сведениям (1922г.) церковь была построена в 1912 году, как Свято-Георгиевская, а по другим, более поздним сведениям (1930-х годов) – церковь построена в 1922 году и освящена в честь Покрова Божией Матери.

       Архивные же данные свидетельствуют о том, что к весне 1919 года здание церкви было построено «вчерне», но еще не окончательно отделано, то есть постройка была еще не полностью завершена, но, тем не менее, выходит, что здание церкви уже существовало до 1922 года!

       Поэтому, мы полагаем, что здание церкви в Драсличенах в основном было построено именно в строительный сезон 1912 года (весна – лето – осень), но окончательная отделка постройки растянулась на долгие 10 лет – до 1922 года, после чего, вероятно, и было совершенно переосвящение храма (из Свято-Георгиевского в Покрова Божией Матери).

       Из дополнительного архивного источника выясняется, что Строительное Отделение Бессарабского Губернского Правления в своем заседании от 9 февраля 1912 года (протокол №18) утвердило проект на постройку в селе Драсличенах новой каменной церкви. Данный факт косвенно подтверждает ранее высказанное предположение, так как в большинстве случаев, как правило, строительство церквей начиналось сразу же  после официальных утверждений проектов.

***

Поскольку село Драсличены на протяжении многих лет входило в Логанештский приход (как минимум до 1940 года) и священники церкви села Логанешты окормляли так же и паству села Драсличены, то нелишне будет упомянуть о некоторых священниках Логанештского прихода, один из которых служил в церкви на протяжении четверти века:

    В 1880-1890-е годы –    о. Иоанн Феодорян, род. в 1845 г., сын священника, окончил Кишиневскую Духовную Семинарию; 12 декабря 1869г. рукоположен в диакона; 6 августа 1870г. рукоположен  во священника. Служил священником в селах: Ханска, Волзарешты, Алчедар, Вынатор, Кобылка; 7 августа 1886г. перемещен к церкви с. Логанешты. В апреле месяце 1893г. переведен на священническое место в с. Фолешты, Оргеевского уезда.

    С 1916 – по 1940гг. – о. Владимир (Феодотович) Каминский, род. в 1872г., из духовного звания, окончил Кишиневскую Духовную Семинарию в 1898г.;23 мая 1899г. рукоположен в диакона;25 мая 1899г. рукоположен во священника с назначением к церкви с. Ново-Котюжаны;22 сентября 1908г. переведен к церкви с. Гоян;12 декабря 1916г. согласно прошению перемещен к церкви с. Логанешты. С женой Александрой Христофоровной имел 10 детей.

    В послевоенный период именно в церковь села Драсличены был определен священником о. Георгий (Федорович) Другут, род. в 1894г.; 7 августа 1945г. назначен в церковь с. Драсличены, псаломщиком; 14 января 1946г. был рукоположен во священника и оставался при церкви с. Драсличены.

    В 1960-е годы при церкви с. Драсличены служил священником о. Иаков  Захария. С 1979-го года – о. Виталий Рошка. С 2007-го года – о. Дмитрий Кроитору.

PostHeaderIcon Istoria bisericii cu hramul ,,Acoperemântul Maicii Domnului’’ din s.Drăsliceni,r-l Criuleni.

10

Istoria bisericii din Drăsliceni este legată de cea din Logăneşti. Cu aproximativ două sute de ani în urmă, în prima decadă a secolului al XIX-lea localitatea Drăslicenii era o mică otcină de răzeşi, formată doar din cinci gospodării şi care nu avea biserică. În acea vreme, însă, localitatea Logăneşti era formată din 53 de gospodării, avea o biserică din lemn în care slujeau doi preoţi, un cântăreţ (dascăl) şi doi pălămari. Hramul bisericii era în cinstea Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil, construită încă în secolul al XVIII-lea. Către 1840 era deja într-o stare avariată.

    Pentru o mai bună ilustrare a situaţiei de atunci dăm în continuare citate din documentele de arhivă şi din anumite materiale publicate:

– „Biserica cu hramul în cinstea Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil din satul Logăneşti a fost construită în 1845 din contribuţia boierului Fiodor Ivanovici Nedoba şi reconstruită în 1891 din jertfa enoriaşilor. Locaşul este din piatră, cu cloponiţă. În Drăsliceni biserica cu hramul în cinstea Sfântului Mare Mucenic Gheorghe Purtătorul de Biruinţă este aproape finisată, locaş nou din piatră, administrativ ataşat bisericii din Logăneşti. Prea Sfinţitul Iacob, episcop de Chişinău şi Hotin a vizitat parohia în 1898” – /30 aprilie 1919/.

– «Logăneşti cu biserica Sf. Arhanghel Mihail, zidită în anul 1845; sat alăturat Drăsliceni cu biserica Sf. Gheorghe, zidită la 1912, din piatră.» – /1922 an/.

–  «Logăneşti, biserica cu hramul Sf. Arhanghel Mihail, zidită la 1845; din piatră de proprietarul general Teodor Nedov; sat alăturat Drăsliceni cu biserica Acoperemintul Maicii Domnului, zidită la 1922, din piatră.» – /1930 şi 1933 ani/.

    Citind informaţiile de mai sus observăm anumite inexactităţi. Astfel, ctitorul bisericii din Logăneşti în publicaţiile româneşti din anii 1930 este indicat generalul Feodor Nedov, informaţie care trebuie considerată ca eronată, căci conform datelor din arhivă ctitor al bisericii în realitate a fost boierul local – Fiodor Nedoba (1770-1846). Despre el ştim că era originar din Serbia unde a participat la mişcarea de eliberare naţională de sub jugul otoman. Mişcarea a fost susţinută de Imperiul rus, dar nu a dat rezultate la moment, de aceea Fiodor Nedoba s-a refugiat la ruşi. A ocupat mai multe posturi înalte în sistemul judiciar din gubernia Basarabia, membru al Judecătoriei Supreme din Basarabia, preşedinte al judecătoriei civile. Rangul obţinut poate fi echivalat cu cel de general-maior.

     O altă problemă complicată este legată de data corectă a finisării construcţiei bisericii din Drăsliceni, căci după unele date (din 1922) ea a fost construită în 1912 cu hramul “Sfântul Gheorghe”, iar după alte date mai târzii din anii 1930 – biserica a fost construită în 1922 şi târnosită cu hramul în cinstea “Acoperământului Maicii Domnului”.

Datele de arhivă mărturisesc că în primăvara 1919 construcţia bisericii era aproape finisată, dar totuşi mai era puţin de lucru. După toată probabilitatea la început s-a dat binecuvântarea ca hramul să fie în cinstea “Sfântului Gheorghe”, dar mai târziu, construcţia începută în 1912 s-a întins zece ani, până în 1922, deja sub administraţia românească biserica a fost târnosită cu hramul în cinstea “Acoperământului Maicii Domnului”.

    Din alte izvoare arhivistice aflăm că Secţia construcţii a Aparatului administrativ al Guberniei Basarabia la şedinţa din 9 februarie 1912, protocolul nr. 18 a aprobat proiectul bisericii din Drăsliceni. Această informaţie confirmă părerea expusă mai sus, căci ca regulă construcţiile de biserici începeau imediat după aprobarea proiectului.

     Deoarece satul Drăsliceni în decurs de mulţi ani a intrat în componenţa parohiei Logăneşti, cel puţin până în 1940, şi preoţii din Logăneşti au fost deci păstorii drăslicenenilor.

    Primul preot despre care avem informaţii este preotul Ioan Feodorean, născut în 1845, fiu de preot, a absolvit Seminarul Duhovnicesc din Chişinău. La 12 decembrie 1869 a fost hirotonit în treapta de diacon, la 6 august 1870 a fost hirotonit în treapta de preot. A slujit în parohiile din satele: Hansca, Valzareşti, Alcedar, Vînător, Cobîlca. La 7 august 1886 a fost transferat la parohia Logăneşti. În aprilie 1893 a fost transferat în parohia satului Foleşti, plasa Orhei.

    Un alt slujitor despre avem anumite date este preotul Vladimir Caminschii, s-a născut în 1872, din familie de clerici, a absolvit Seminarul Duhovnicesc din Chişinău în 1898. La 23 mai 1899 a fost hirotonit în treapta de diacon, la 23 mai 1899 a fost hirotonit în treapta de preot pe seama parohiei satului Cotiujenii Noi. La 22 septembrie 1908 a fost transferat în parohia satului Goiani, la 12 decembrie 1916 a fost transferat în Logăneşti. Soţia – Alexandra Hristoforovna, au avut zece copii.

    Din perioada interbelică cunoaştem că la biserica din Drăsliceni a slujit preotul Gheorghe Drugut, s-a născut în 1894, la 7 august 1945 a fost numit la Drăsliceni în calitate de cântăreţ (dascăl), la 14 ianuarie 1946 a fost hirotonit în treapta de preot pe seama bisericii din Drăsliceni.

     În anii 1960 la biserica din Drăsliceni a slujit preotul Iacob Zaharia,urmat din anul 1979 de preotul Vitalie Roșca. Din anul 2007 slujește preotul Dumitru Croitoru.

PostHeaderIcon Galerie Foto

24.05.2015 Doamne, armă asupra diavolului Crucea Ta ne-ai dat nouă…

PostHeaderIcon Краткая историческая справка о церкви, церковном приходе и приходских священниках села Кошерница, Криулянского р-на.

2

В начальные десятилетия XIX-го века небольшая вотчина – слобода Кошерница – с населением всего в 12 человек, принадлежала видному бессарабскому помещику, генералу русской службы Илье Филипповичу Катаржи (Илии Катаржиу).

    Кроме слободы Кошерницы, входившей в Нижне-Днестровский округ (Околул Ниструлуй де жос), генерал Катаржи владел также селами Телице, Булбоака, Гура-Быкулуй, Леонтие и слободой Рошканы.

    Достаточно упомянуть, что в «Списке коренных бессарабских дворян», составленным Дворянским обществом Бессарабской области 15 мая 1818 года он значился под №1-м: «Его Превосходительство, г-н генерал-майор Катаржи».

*

 Поскольку в Кошернице не было своей церкви, все православное население слободы было приписано к приходу соседнего села Ваду-луй-Водэ.

Но, 17 апреля 1838 года жители Кошерницы обратились к Старшему Благочинному Оргеевского уезда, протоиерею Симеону Балтаге с прошением отчислить их от Ваду-луй-Водской церкви и причислить к церкви села Оницкан, мотивируя тем, во-первых, что до села Ваду-луй-Водэ расстояние 5 верст, а до Оницкан всего 3 версты, а, во-вторых, что Оницканы, как и Кошерница, входят в Оргеевский уезд, тогда как Ваду-луй-Водэ – в Кишиневский.

    Протоиерей поддержал их просьбу («…взяв во внимание собственное желание жителей слободы Кошерница, я присоединил их приходом к Михайловской церкви села Оницкан») и доложил рапортом главе епархии, архиепископу Дмитрию. На что 2 мая 1838 года вышла резолюция архиепископа за №234-м: «Кошерницу отставить от прихода церкви Ваду-луй-Вод, и причислить к церкви села Оницкан; о чем известить через Старшего Благочинного причт села Ваду-луй-Вод».

С тех пор и до 1899 года, т.е. в течении 61-го года, православные жители Кошерницы (а других в ней никогда и не было) относились к церковному приходу села Оницканы.

*

16 декабря того же 1838 года помещик селения Кошерница, коллежский ассесор Пантелеймон Степанович Лазо, владевший Кошерницей с 1821 года, обратился с прошением к Архиепископу Кишиневскому и Хотинскому Димитрию, в котором изложил свое намерение «…строить в Кошернице новую каменную однопрестольную, холодную, во имя Святыя мученицы Софии церковь собственным иждивением».

Сразу сообщим, что из этого благого намерения в итоге ничего не получилось.

Однако, во всей этой истории интересен тот факт, что 11 мая 1842 года архитектор Л.К.Заушкевич, занимавший должность Городового архитектора Кишинева, по поручению Консистории, составил проект: «Составленный мною вновь по образцовым чертежам, план и фасад каменной церкви, предполагаемой к построению Оргеевского уезда в селении Кошерница имею честь в оную Консисторию препроводить».

Этот проект, одобренный в Бессарабской строительной комиссии, был выдан на руки помещику П.С.Лазо, но тогда так и не нашел применения.

*

Церковь в Кошернице построена в 1895 г. на средства местного помещика Николая Эммануиловича Попова и освящена 26 октября 1895 г. во имя Святых Кирилла и Мефодия. Престольный праздник справлялся 11 мая.

Началось строительство капитального каменного здания церкви в 1893 г.; завершилось в 1895 г.. К концу строительства здания церкви был утвержден отдельный проект на сооружение каменного склепа на церковной территории, которая была ограничена каменной оградой.

    Как правило, когда помещики на свои средства строили в селах церкви, многие из них выдвигали непременное условие об устройстве под зданием церкви, или рядом с церковным зданием фамильного склепа. В большинстве случаев Консистория шла на встречу таким пожеланиям, хотя порой и отказывала, чему тоже есть достаточно примеров.

Более чем вероятно, что фамильный склеп вблизи Кирилло-Мефодиевской церкви (с северной стороны) представлял собой каменное сооружение, выполненное в камерном жанре мемориально-архитектурного памятника, который до настоящего времени, к сожалению, не сохранился/

 «Зданием каменная с одним куполом; каменный же, большой, светлый о     8-ми окнах; с остроконечною над притвором колокольнею; кругом обведена каменною же оградою. В ограде церковной имеется один фамильный склеп, устроенный в 1895 году с разрешения Епархиального Начальства».

     Весьма соблазнительно предположить, что церковь была построена по «старому» (1842 года) проекту архитектора Заушкевича Л.К. (выходца из духовного сословия, из известной на юге Бесарабии священнической семьи, давшей несколько поколений служителей Церкви).

Но, чтобы подобное предположение было достаточно аргументировано, следовало бы собрать материалы по сохранившимся церковным постройкам, принадлежащим авторству архитектора Заушкевича (которых мы, за редким исключением, вовсе не знаем, так как никто, никогда не занимался их выявлением) и провести непростой архитектуроведческий (сравнительно-типологический) их анализ совокупно со зданием церкви в селе Кошерница. Таким путем можно вполне доказательно обосновать авторство архитектора Заушкевича.

Правда, существует намного более простой способ. В том случае, если в каких-то письменных церковных документах указывается что церковь в селе Кошерница строилась   по «старому» проекту, полученному помещиком П.С.Лазо в 1842 году из Консистории (каким-то образом сохранившемуся и через полвека использованному для строительства здания церкви в Кошернице).

Вот, как нам представляется, два возможных направления для дальнейших изысканий.

В настоящее время церковь имеет не вполне гармоничное новодельное завершение – центральный купол с непропорционально-короткоствольным барабаном, увенчанный дольчатой, излишне приплющенной луковицей, а также недостаточно вытянутую, куцую пирамидку шатра двухъярусной колокольни – что весьма диссонирует с довольно крупными, объемными массами церкви и оставляет впечатление придавленности при восприятии архитектуры здания в целом. Можно достаточно зримо представить, что первоначальный облик церкви был более внушительным и парадным, чем нынешний.

*

 

На примере Кошерницы мы имеем возможность ознакомиться с отнюдь непростой процедурой образования в конце  XIX-го века низшей церковно-административной единицы – нового сельского прихода в Кишиневской и Хотинской епархии.

Несмотря на то, что в Кошернице в 1895 году была построена и освящена церковь, сие вовсе не означало, что тут же, автоматически будет назначен причт и образован приход.

Для этого понадобилось мотивированное прошение ктитора церкви Н.Э.Попова к Епархиальному Начальству от 12 марта 1896 года: «…об открытии при церкви села Кошерницы, построенной на его, Попова, средства, самостоятельного прихода с назначением особого причта, из одного священника и одного псаломщика с тем, чтобы в селе Кошернице могли быть неопустительно отправляемы богослужения и своевременно могли быть совершаемы приходские требы…так как причт села Оницкан, к которому приписано село Кошерница, не в состоянии исполнять благовременно все требы в Кошернице, за многочисленностью жителей села Оницкан…»; долгое рассмотрение и обсуждение в Консистории; затем обращение главы епархии, Преосвященного Иакова в Святейший Синод.

И Указом от 2 ноября 1899 года за №6875-м Святейший Правительствующий Синод разрешил открыть при церкви с.Кошерницы, Оргеевского уезда самостоятельный приход с причтом из священника и псаломщика.

Уже 21 ноября 1899 года викарным епископом, епископом Аккерманским Аркадием Иоанн Кайсын был рукоположен во священника, а псаломщиком определен Епифан Лускалов.

*

 

О приходских священниках удалось выявить, за три десятилетия существования прихода, более-менее подробные сведения, хотя и не отличающиеся исчерпывающей полнотой, но имеющие несомненную документальную точность.

Конечно, основной интерес представляют исторические данные о самом первом священнике Кошерницы, который к тому же был рукоположен именно в Кирилло-Мефодиевском храме. И, между прочим, являлся родственником ктитора церкви Н.Э.Попова, т.к. был женат на его племяннице (дочери брата).

    С 1899 г.  – о.Иоанн ( Яковлевич ) Кайсын, род. 12 мая 1866 г. в с.Ракулештах; происхождением из духовного звания, сын священника.В 1883 г. окончил курс в Кишиневском Духовном училище.19 апреля 1885 г. Указом Консистории за №2138 определен псаломщиком к Свято-Михайловской церкви с Пересечины, Оргеевского уезда;  3 июня 1898 г. Его Преосвященством Иаковом рукоположен во диакона при церкви с.Пересечины;21 ноября 1899 г. Преосвященным Аркадием рукоположен во священника к Кирилло-Мефодиевской церкви. 15 сентября 1900 г. назначен Заведывающим и законоучителем местной церковно-приходской школы.Жена – Надежда Родионовна Попова; сын   Владимир.

    С 1917 г. – о.Исаакий  Урбанович, род. в 1852 г.; обучался до 3-го класса в Кишиневской духовной семинарии; в 1876 г. определен псаломщиком к церкви с.Атачи, Бендерского уезда; в 1877 г. переведен к церкви с.Новой Кобуски, того же уезда; в 1885 г. переведен к церкви с.Твардицы, того же уезда и посвящен в стихарь; в 1896 г. перемещен к церкви с.Мерены, Кишиневского уезда.

В 1897 году Преосвященным Владимиром рукоположен в сан диакона. В 1906 году Преосвященным Серафимом рукоположен в сан священника к церкви с.Баламутовка, Хотинского уезда; в том же году переведен к церкви  с.Пырлица, Белецкого уезда; в 1912 г. переведен к церкви с.Сечетены. 31 июля 1817 г. Высокопреосвященным Анастасием переведен к церкви с.Кошерницы, Оргеевского уезда.

    С 1918 г. – о.Димитрий  Гаврилович,род. в 1880 г.;в 1904 г. окончил Кишиневскую Духовную семинарию; с 1918 г. определен священником к церкви с.Кошерница.

    С 1930 г. – о.Константин  Муря, род. 21 мая 1904 г.; окончил курс семинарских наук;23 июня 1930 г. рукоположен во священника к церкви с.Кошерница.

    О других священнослужителей, к сожалению, ничего не известно. Церковь была закрыта в 1951 году и превращена с начало в клуб, потом в магазин и позже в склад…

    Церковь была открыта в 1997, настоятелем был назначен о. Иоанн Ротару. С 1998-2000 служил о. Николай Ротару, 2001 год о. Корнелий Брума. С 2001-2006 о. Иаков Голбан, а с 2006 служит о. Иоанн Бурлак.

PostHeaderIcon Istoria bisericii cu hramul ,, Sf. Întocmai cu Apostolii Chiril și Metodie’’ din s. Coşerniţa r-l Criuleni

2

La începutul secolului al XIX-lea, s.Coşerniţa (din Ocolul Nistrului de Jos) constituie o comună din 12 persoane, împreuna cu otcina sa, ce aparţinea cunoscutului moşier basarabean, general în armata rusă, Ilie Catargiu. Acesta mai avea în proprietate satele Teliţa, Bulboaca, Gura-Bâcului, Leontie şi Roşcani, fiind numărul 1 în „Lista boierilor basarabeni autohtoni” alcătuită de Asociaţia basarabeană a boierilor la 15 mai 1818.

    Deoarece în Coşerniţa nu exista un locaş de cult, coşernicenii erau consideraţi că enoriaşi ai parohiei satului vecin Vadul-lui-Vodă.

    La 17 aprilie 1838 locuitorii din Coşerniţa s-au adresat protopopului judeţului Orhei, protoiereului Simeon Baltaga cu rugămintea ca ei să fie scoşi din componenţa parohiei Vadul-lui-Vodă şi să fie trecuţi în componenţa parohiei Oniţcani, motivându-şi cererea prin următoarele argumente: 1. Până în Vadul-lui-Vodă sunt 5 km, pe când până în Oniţcani doar 3 km; 2.Oniţcani la fel ca şi Coşerniţa sunt în judeţul Orhei, pe când Vadul-lui-Vodă este în judeţul Chişinău.

    Protopopul a susţinut această cerere a locuitorilor din Coşerniţa şi i-a inclus în parohia „Sf. Arh. Mihail” din Oniţcani, raportând în acelaşi timp despre cerere şi despre hotărârea luată arhiepiscopului Chişinăului şi Hotinului Dimitrie Sulima. La 2 mai 1838 arhiepiscopul Dimitrie a emis o decizie cu numărul de înregistrare 234 în care se stabilea: „Coşerniţa să fie scoasă din componenţa parohiei bisericii din Vadul-lui-Vodă şi să fie inclusă în componenţa parohiei bisericii din Oniţcani; despre decizia luată să fie informat parohul bisericii din Vadul-lui-Vodă”.

Astfel, din acest moment şi până în 1899, adică timp de 61 de ani coşernicenii au fost enoriaşi ai bisericii din Oniţcani.

    Încă la 16 decembrie 1838 proprietarul localităţii Coşerniţa din 1821, Pantelimon Stepan Lazo, s-a adresat cu o rugăminte arhiepiscopului Chişinăului şi Hotinului Dimitrie Sulima, prin care cerea binecuvântare „pentru construirea în Coşerniţa, din propriile surse financiare, a unei biserici din piatră, fără încălzire, cu hramul în cinstea Sfintei Muceniţe Sofia”. La 11 mai 1842 arhitectul L.K. Zauşkevici, care la acea vreme ocupa funcţia de arhitect-şef al oraşului Chişinău, la cererea Consistoriului a alcătuit chiar un proiect pentru biserica din Coşerniţa, judeţul Orhei care la rândul lui a fost dat proprietarului P.S. Lazo. Cu părere de rău această intenţie bună a lui Lazo n-a fost realizată de el, ci mult mai târziu.

    Biserica actuală din Coşerniţa a fost construită în 1895 din banii moşierului local Nicolai Emanuilovici Popov şi a fost sfinţită la 26 octombrie 1895 cu hramul în cinstea Sfinţilor Chiril şi Metodiu. Ziua hramului se sărbătorea la 11 mai.

    Construcţia bisericii a început în 1893 şi a fost finalizată în 1895. Către sfârşitul construcţiei a fost aprobat şi un proiect aparte privind construirea unui cavou funerar din piatră pe teritoriul bisericii, care a fost îngrădit cu un gard de piatră. De obicei, în cazul când vre-un boier construia din temelie o biserică, se înainta o cerere Consistoriului şi în cele mai multe cazuri se primea aprobarea pentru ca ctitorul şi familia lui să fie înmormântaţi în curtea bisericii, iar în acest scop uneori se construiau (ca în cazul Coşerniţei, a Dubăsarilor Vechi etc.) cavouri funerare special amenajate. Cu părere de rău acest cavou nu s-a păstrat până în zilele noastre, de aceea ne vine greu să vorbim despre el, cu atât mai mult este imposibil a-l descrie din punct de vedere arhitectural. Existenţa lui însă este atestată documental. Astfel în unul din documentele ce se referă la biserica din Coşerniţa citim: „Biserica este din piatră cu o singură cupolă înălţată deasupra naosului, faţada este din piatră deschisă şlefuită, sunt opt ferestre, clopotniţa deasupra pridvorului este înaltă şi ascuţită, curtea este îngrădită cu un gard de piatră. În curtea bisericii este un cavou funerar familial, construit în 1895 cu permisiunea cuvenită din partea Direcţiei eparhiale”.

     În ceea ce priveşte proiectul după care a fost construită biserica, tentant ar fi să credem că s-a realizat după cel din 1938 alcătuit de L.K. Zauşkevici, dar argumente certe în acest sens nu sunt, din contra, arhitectura locaşului ne duce la concluzia că biserica a fost construită după un nou proiect, caracteristic pentru mai multe biserici de la sfârşitul secolului al XIX-lea – începutul secolului al XX-lea.

    Arhitectura actuală a bisericii a suferit anumite schimbări, în special, din cauza că în perioada sovietică a fost parţial distrusă, iar după 1989 reconstrucţia s-a făcut în dependenţă de posibilităţile financiare limitate, astfel încât astăzi partea superioară a locaşului este puţin mai joasă decât a fost iniţial. Acest fapt scade puţin din grandoarea de altă dată a bisericii.

    În baza exemplului Coşerniţei avem astăzi posibilitatea să urmărim procedurile formale care permiteau întemeierea unei noi parohii în Eparhia de Chişinău şi Hotin. Necătând la faptul că deja fusese construit şi sfinţit locaşul de cult din Coşerniţa, aceasta nu a însemnat automat înfiinţarea unei noi parohii de sinestătătoare. Pentru aceasta a fost necesar un demers motivat al ctitorului bisericii moşierul N.E. Popov adresat Direcţiei eparhiale din data de 12 martie1896: „…privind înfiinţarea pe lângă biserica din Coşrniţa construită de Popov, a unei parohii de sinestătătoare cu cler aparte format dintr-un preot şi un cântăreţ (dascăl), pentru ca în Coşerniţa să se săvârşească permanent serviciile divine şi la vreme potrivită, pentru enoriaşi să fie oficiate diferite trebuinţe (Înmormântarea, Botezul, Cununia, Sf. Maslu, Sfinţirea casei etc.), căci clerul din parohia Oniţcani de care ţine şi Coşerniţa nu reuşeşte tot timpul să satisfacă necesităţile religioase ale credincioşilor coşerniceni, din motiv că Oniţcani este un sat mare și cu mulţi locuitori”. Acest demers a fost mult timp discutat în componenţa Consistoriului duhovnicesc din Chişinău, ca apoi arhiepiscopul Iacob să ceară permisiunea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse de la Sankt-Petersburg.

    Prin Decretul din 2 noiembrie 1899 cu numărul 6875 Sfântul Sinod a permis înfiinţarea unei parohii aparte în satul Coşerniţa. Deja la 21 noiembrie 1899 episcopul vicar Arcadie de Akkerman a hirotonit chiar în biserica din Coşerniţa în treapta de preot pe Ioan Caisân (rudă cu ctitorul, preoteasa fiind nepoată după frate a moşierului N. Popov), iar cântăreţ (dascăl) a fost numit Epifan Luscalov.

    Despre preoţii care au slujit în biserica din Coşerniţa avem date mai mult sau mai puţin complete. Astfel, primul, Ioan Caisân s-a născut la 12 mai 1866 în s. Răculeşti în familia unui preot. În 1883 a absolvit Şcoala duhovnicească din Chişinău. La 19 aprilie 1885 a fost numit cântăreţ (dascăl) în biserica „Sf. Arh. Mihail” din Peresecina; la 3 iunie 1898 a fost hirotonit în treapta de diacon pe seama bisericii din Peresecina; la 21 noiembrie 1899 a fost hirotonit în treapta de preot pe seama bisericii „Sf. Chiril şi Metodiu” din Coşerniţa. La 15 septembrie 1900 a fost numit în funcţia de director al şcolii parohiale. Soţia – Nadejda Rodionovna Popova, fiul – Vladimir. Părintele Ioan Caisân a slujit la Coşerniţa până în 1917.

    Următorul preot despre care avem informaţii este Isaachie Urbanovici, s-a născut în 1852, a absolvit trei clase ale Seminarului teologic din Chişinău. În 1876 a fost numit în funcţia de cântăreţ (dascăl) al bisericii din Ataci, judeţul Bender; în 1877 a fost transferat în biserica din Noua Cobuscă, acelaşi judeţ; în 1885 a fost transferat în biserica din Tvardiţa, acelaşi judeţ primind dreptul de a purta stihar; în 1896 a fost transferat în biserica din Mereni, judeţul Chişinău. În 1897 a fost hirotonit în treapta de diacon. În 1906 a fost hirotonit în treapta de preot pe seama bisericii din Balamutovca, judeţul Hotin; în acelaşi an a fost transferat în biserica din Pârliţa, judeţul Bender; în 1912 a fost transferat în biserica din Soceteni. La 31 iulie 1817 a fost transferat la biserica din Coşerniţa.

    Din 1918 a slujit preotul Dimitrie Gavrilovici despre care ştim că s-a născut în 1880, în 1904 a absolvit Seminarul duhovnicesc din Chişinău, din 1918 a fost numit în Coşerniţa.

    Din 1930 preot a fost părintele Constantin Murea, născut la 21 mai 1904, a absolvit Seminarul, la 23 iunie 1930 a fost hirotonit în treapta de preot pe seama bisericii din Coşerniţa.

     Din 1939 urmează părintele Anatolie Alexandri, născut în anul 1913 în familie de țărani. Avea studiile Facultății de Teologie din Chișinău, pe are le-a absolvit în anul 1937. A fost hirotonit preot în luna martie a anului 1939 pe seama Bisericii “Sf. Chiril și Metodie” din satul Coșernița (com. Criuleni), jud. Orhei.

La Coșernița, părintele Anatolie a slujit până la sfărșitul lunii iunie 1940, când din cauza cedării Basarabiei, împreună cu alți preoți basarabeni a fost nevoit să se refugieze peste Prut. Aflat în interiorul Țării, autoritățile bisericești l-au numit slujitor la biserica din parohia Gurbedin, Bihor. În luna august a anului 1941, părintele se reîntoarce la parohia sa din Basarabia, unde a slujit până în anul 1944. Din cauza apropierii liniei frontului, părintele se refugiază din nou în interiorul Țării, de unde în următorul an este arestat și “repatriat” în RSSM. La 31 octombrie 1945, părintele Anatolie Alexandri a fost numit slujitor la Biserica “Sf. Arh. Mihail și Gavriil” din satul Berezlogi, raionul Susleni, jud. Orhei, apoi la 14 martie 1946, transferat la biserica din Susleni.

În anul 1947 părintele a fost arestat și peste câteva luni judecat de către Judecătoria Supremă a RSSM, fiind condamnat, conform art. 54 CP al RSSU la 10 ani privațiune de libertate. A fost eliberat în anul 1956, prin decretul Prezidiumului Sovietului Suprem al URSS, cu “anularea sentinței”. Revine la baștină și până la sfârșitul vieții sale v-a sluji la biserica din Glodeni.

Pentru activitate pastorală și misionară rodnică părintele Anatolie Alexandri a fost decorat cu mai multe distincții bisericești, în anul 1973 părintele a fost decorat cu palița. Trece la Domnul la 3 ianuarie 1974, la vârsta de numai 61 ani de viață pământească. Munca istovitoare, foametea și condițiile inumane din timpul detenției i-au grăbit sfârșitul. Părintele Anatolie a fost înmormântat în cimitirul din Glodeni.

    Informații despre alți preoți nu s-a păstrat, iar în anul 1951 biserica a fost închisă. În perioada comunistă clădirea bisericii a fost transformată în club, ulterior magazin, apoi depozit…

    Biserica a fost deschisă în anul 1997, paroh fiind numit preotul Ioan Rotaru, care a păstorit până în 1998. În anii 1998-2000 a slujit părintele Nicolae Rotaru, anii 2000-2001 –  părintele Corneliu Bruma, urmat de preotul Iacob Golban care a slujit până în 2006. Din 2006 până în 2017 a slujit părintele Ioan Burlac, urmat de părintele Tudor Spătaru.

PostHeaderIcon Sfințirea izvorului 2009

PostHeaderIcon Galerie Foto

Sfințirea izvorului 2009

* * *

Sfințirea bisericii 2006

* * *

PostHeaderIcon Istoria bisericii cu hramul ,,Sf. Împ. Constantin și Elena” din s. Cimişeni r-l Criuleni

Istoria bisericii cu hramul „Sf. întocmai cu Apostolii Împărați Constantin și Elena“ din satul Cimișeni, r-l Criuleni.

     Conform surselor arhivistice prima atestare documentară a parohiei din localitate a fost  anul 1813, pe când piatra de temelie a celei dintâi biserici a fost pusă în 1826, construcţia căreea a finisat şase ani mai târziu, în 1833. Aceleaşi surse ne indică că prim-ctitor a fost Constantin Palaghinov. Clădirea bisericii era ridicată din piatră. Biserica a fost sfințită în numele Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena. Începând cu primul an de activitate, biserica avea trei angajaţi: preotul, cântăreţul şi paraclisierul.

În acelaşi an, 1926, s-au pus şi bazele construcţiei casei parohiale, clădire mică din lemn. Şi biserica, şi casa parohială au fost ridicate la indicaţia directă a preotului Vasile Stadniţchi pe moşia proprietarului Constantin Plaghinov. În scopul asigurării minimului necesar de funcțioanare al bisericii, la 28 iunie 1844 s-a decis ca 33 de desetine de pământ din contul moşiei satului să fie acordate bisericii.

Informaţii mai ample referitoare la persoana preotului Vasile Stadniţchi, care a slujit în localitatea Cimişeni în perioada anilor 1826-1847, din păcate nu dispunem. Un lucru e cert, că este de naţionalitate ucrainean şi în 1826 împreună cu întreaga familie au venit la Chişinău. Fiul acestuia, Timofei Stadniţchii a fost cântăreţ la biserică pe parcursul anilor 1826-1832, fiind ulteruior înlocuit cu fratele acestuia Ioan, viitor preot al localităţii. Mai mult, este unul dintre strămoşii lui Arsenie Stadniţchi, fiu de preot din Comarova, judeţul Hotin, fost rector al Academiei Teologice din Moscova, arhiepiscop al Pscovului, apoi mitropolit al Novgorodului, ulterior victimă a teroarei comuniste (decedează în 1936 în deportare).

Succesorul părintelui Vasile Stadniţchi a fost fiul acestuia Ioan Stadniţchi, care în 1847 printr-o decizie a  Prea Sfinţitului Gavriil, a fost numit preot paroh în localitatea Cimişeni.

Fiind de naţionalitate ucrainean, prin acţiunile sale întreprinse în localitate, a contribuit la promovarea politicii autorităţilor ruseşti pe teritoriile ocupate. Remarcăm faptul că începând cu 1833 a fost interzisă folosirea limbii române în biserici. Şi dacă preotul Vasile Stadniţchi pe parcursul oficierii serviciului divin utiliza doar unele fraze în rusă, oficiind în limba băştinaşilor, apoi preotul Ioan din primele luni a trecut doar la limba rusă. Înre timp, din cauză că limba rusă nu era înţeleasă de popor, oamenii încetau a mai frecventa biserica, de aceea din 1871 revine la utilizarea în biserică atât a limbii române, cât şi ruse.

Pentru activitatea sârguinciuoasă preotul Ioan Stadniţchi a fost decorat cu numeroase ordine şi diplome. Astfel, cu ocazia sărbătoririi finisării războiului ruso-turc din 1853-1856,  episcopul de Chişinău şi Hotin Irinarh l-a decorat cu Crucea de bronz şi Medalia de bronz pe panglica de Andreevsk. Ulterior, pentru credinţă şi devotament, la 28 aprilie 1864 a fost decorat cu Scufia Sinodală Violetă. Peste câţiva ani, în 1875, Sfântul Sinod în semn de mulţumire pentru activitatea desfăşurată pe parcursul vieţii i-a  înmânat o Diplomă de recunoştinţă.

Familia preotului Ioan Stadniţchi deţinea în proprietatea sa mai mult de 70 vite cornute, un număr mare de oi şi albine. Deasemenea erau stăpânii unei mori. În acelaşi timp familia preotului era stăpâna unei vii, de pe care recolta de la 600 la 1000 vedre de vin.

Conform spuselor moşierului Anuş, proprietarul pământurilor pe care era amplasată localitatea Cimişeni, erau frecvente cazurile când părintele Ioan Stadniţchi împreună cu Nicolai Buruiană, preotul localităţii Cobusca-Veche, judeţul Tighina organizau diverse întruniri.

Părintele Ioan Stadniţchi împreună cu soţia Ana Manuilovna (n.1820) au educat trei copii: Alexandru (n.1858) preot în satul Selişte, judeţul Chişinău; Elizaveta (n.1861) căsătorită cu Ion Cotoman din satul Vadul-lui-Vodă și Alexandra, soţia preotului Nicolai Trofimov din localitatea Călăraşi, judeţul Orhei.

Pe parcursul păstoriei preotului Ioan Stadniţchi a activat cântăreţul Pavel Băţ (n. 1838) localnic, fără studii muzicale. Prea Sfinţitul Arhiepiscop al Chişinăului şi al Hotinului l-a numit în această funcţie în 1885. Pavel Băţ a fost căsătorit cu Maria Ivanovna (n. 1841),  împreună cu care au crescut şi educat patru copii: Mihai (n.1874), Teodor (n.1878), Alexandra (n.1875) şi Manoil (n.1867).

În anul 1884 biserica a fost împroprietărită cu lotul de sub biserica actuală. Pentru a deveni ctitor, locuitorul Petrache Decusară, a donat bisericii mai multe hectare de pământ, astfel din lotul de 33 de desetine se ajunge la 36 hectare şi 525 metri pătraţi.

Între timp clădirea bisericii s-a deteriorat şi era necesar de efectuat o reparaţie capitală sau de construit una nouă. Prin decizia obştii săteşti s-a ales a doua variantă. La 15 februarie 1882 obştea sătească din localitate s-a convocat şi în rezultatul multiplelor discuţii au decis să adreseze un Demers Consistoriului Duhovnicesc de la Chişinău, prin care solicitau  propunerea de a construi o biserică nouă din piatră conform proiectului propus de arhitectorul Constantin Kurkovskii, mai mult, să se permită ca noua biserică să fie construită din piatra celei existente. La această şedinţă s-a mai decis ca localnicii Gheorghe Nacu împreună cu Onisim Izbaş să fie împuterniciţi să transmită Demersul adresantului.

Mai târziu, la 23 iunie, în localitatea Cimişeni s-a deplasat o comisie care a confirmat că biserica existentă se află într-o stare degradantă, iar construcţia unui nou lăcaş sfânt se impune. Tot atunci a fost ales un alt loc pentru noua construcţie.

Următoarea etapă consta în trimiterea proiectului spre aprobare în secţia construcţii a Consiliului de Administrare Gubernial. Paralel cu aceasta prin Decretul nr. 6177, preotul blagocin Baltaga, în conlucrare cu arhitectorul eparhiel, urmau să prezinte o informaţie amplă despre starea actuală a bisericii, să confirme dacă locul ales pentru construcţia bisericii este cel mai indicat şi să argumenteze alegerea. Pe baza informaţiilor prezentate, la 30 iulie a fost înaintat noul proiect al bisericii spre aprobare Comitetului responsabil de problemele tehnice şi de construcţii a Ministerului Afacerilor Interne.

În răspunsul primit  la 17 august se stipula ca MAI acceptă propunerea de a fi construită în localitate o nouă biserică, din piatră, însă conform proiectului bisericii existente în satul Tatar-Bourci din judeţul Ismail, locul noii construcţii să fie confirmat de funcţionarul poliţienesc şi blagocin, uşile de la intrare să se deschidă în exteriorul bisericii. Considerăm important a remarca, că în pofida multiplelor proceduri birocratice, nimeni, în afară de locuitorii satului absolut cu nimic nu au contribuit la ridicarea noului lăcaş de cult. Noua biserică din piatră a fost finisată în 1887.

Deja către anul 1894 biserica „Sfinții Împărați Constantin şi Elena” avea 815 enoriaşi, inclusiv: agricultori – 791, militari – 13, care locuiau în 103 case. Din totalul celor 815 locuitori s-a constatat că 412 erau bărbaţi şi 403 – femei.

Reeşind din faptul că în judeţul Orhei bântuia epidemia de variolă şi în scopul prevenirii răspândirii acesteia, la 17 martie 1886 a fost convocat Consiliul Medicilor care au ajuns la concluzia, că în cazul vre-o unui deces din cauza epidemiei,  membrii familiei decedatului să-l înmormânteze în aceeaşi zi. Pentru aceasta au înaintat un Demers conducerii eparhiale în care au cerut ca defuncţii să fie înmormântaţi în aceeaşi zi, fără respectarea ritului funerar obligatoriu. Cerinţele demersului au fost acceptate. Astfel, în perioada aprilie 1866 – 1 ianuarie 1888 s-au respectat prevederile Demersului.

După o perioadă de păstorie de aproape 50 de ani, în 1894, succesorul lui Ioan Stadniţchi este desemnat părintele Ştefan Haritonov (anii de slujbă 1895-1910). Respectivul preot a avut o păstorie liniştită, remarcându-se prin crearea Consiliului de Tutelă Parohial. La 22 august 1905, la propunerea preotului Ştefan Haritonov a fost convocată adunarea satului. La adunare părintele a propus ca să fie creat un consiliu de tutelă parohial, care ar avea drept scop amenajarea şi păstrarea lăcaşului sfânt, casei parohiale şi a şcolii bisericeşti din localitate, precum şi a alte acţiuni de caritate. Cei prezenţi au susţinut propunerea părintelui şi au decis ca:

  • Părintele Ştefan Haritonov, cântăreţul Pavel Băţ, paraclisterul Petru Dicusar şi încă alţi patru membri ai comunităţii să facă parte din consiliul coordonator;
  • Pentru a asigura conducerea imediată a nou-createi organizaţii se cooptează următorii membri: Ion A. Nacu, Ion Scutelnic, Ion V. Nacu şi Gr. Ţaran. Preşedinte – părintele Ştefan Haritonov, iar trezorier – Petru Dicusar;
  • În scopul informării locuitorilor satului despre mersul activităţii respectivei comisii să fie desemnaţi: Alexandru Crăciun şi Ion Zubcu;
  • A-l împuternici pe părintele Ştefan Haritonov să prezinte respectivul Demers conducerii eparhiale:

Semnatarii: Andrei Beţco, Petru Beţco, Dumitru I. Beţco, Gheorghe Beţco, Dumitru M. Beţco, Alexandru Beţco, Eremia Beţco, Teodor Beţco, Alexandru Baractari, Ion Baractari, Ilie Baractari, Ştefan Vlas, Isidor Volovei, Vasilii Volovei, Gheorghe Graur, Gheorghe Grega, Vasilii Dicusar, Gheorghe Dicusar, Dumitru Dicusar, Nicolae Dicusar, Ion Draguţan, Petru Dicusar, Filimon Dicisar, Serghei Dicu, Ion Dicu, Zaharia Drimicina, Andrei Doia, Onisii Izbaş, Foma Zgorea, Gheorghe Cazac, Ion Cazac, Alexandru Cazac, Ghiril Cazacenco, Grigorii Cazacenco, Teodor Corcodel, Ion Corcodel, Pavel Corcodel, Dumitru Crăciun, Dumitru Curmei, Dumitru Cojocari, Vasilii Cojocari, Gheorghe Calaraş, Nicolai Cojocaru, Ion Costiuc, Teodor Chiriac, Nicolai Laşco, Gheorghe Lisnic, Andrei Magurean, Dumitru Malai, Teodor Malai, Teodor Morari, Vasilii Moroşan, Onisim Moroşan, Alexandru Moroşan, Constantin Marişciac, Mihai Marişceac, Foma Nacu, Teodor Nacu, Ilie Nacu, Gheorghe Nacu, Alexandru Nacu, Ion V. Nacu, Mihai Nacu, Ion N. Nacu, Vasilii Nacu, Ion Punga, Dumitru Punga, Ştefan PungaGheorghe Punga, Nicolai Pânzari, Cozma Pânzari, Gheorghe Pânzari, Ion Pânzari, Vasilii Saramciuc, Chirica Scutelnic, Alexandru Scutelnic, Ion Gh. Scutelnic, Macarii Scutelnic, Terodor Scutelnic, Luca Scutelnic, Teodor L. Scutelnic, Dumitru Scutelnic, Ilie Scutelnic, Simion Scutelnic, Teodor A. Scutelnic, Nicolai Sturza, Ion Sturza, Gheorghe Sturza, Constantin Terentii, Gheorghe Ticolaz, Efimie Ticolaz, Dumitru Toma, Vasilii Toma, Ion Toma, Vasilii Toma, Teodor Toma, Isidor Toma, Ion Toma, Onisim Rusu, Andrei Rusu, Dumitru Rusu, Teodor Raitabuc, Dumitru Raitabuc, Pintilei Rabei, Alexandru Rabei, Gheorghe Railean, Ion Hamarţ, Vasilii Hamarţ, Simion Haidău, Mihail Haidău, Alexandru Haidău, Tănase Haidău, Dumitru Haidău, Ilarion Haidău, Ion Haidău, Gheorghe Haidău, Andrei Ţurcan, Zaharia Ţurcan, Ion Ţurcan, Teodor Ţurcan, Carp Ţâmbalari, Ion Ţâmbalari, Ion Ţaran, Vasilii Ţaran, Onufrei Ţaran, Gheorghe Ţaran, Feodor Ţaran, Ion Ţaran, Vasilii Ţaran, Nicolai Ţaran, Feodor Ţaran, Alexandru Cioban, Teodor Ceban, Alexandru V. Cioban, Mihail Cioban, Pavel Cioban, Andrei Citulenco, Alexandru Citulenco, Pavel Citulenco, Constantin Ursu, Teodor Ursu, Nicolai Ursu, Gheorgii Ursu, Vasile Ursachi, Deodor Cazacenco, Ion Crăciun, Dumitru Scutelnic, Ştefan Scutelnic, Constantin Rabei, Alexandru Gaidău și Petru Beţco.

Conform răspunsului primit de la Prea Sfinţia Sa Vladimir, episcop de Chişinău şi Hotin, datat cu 28 iunie 1906, aflăm că Consistoria Duhovnicească Chişinău, salută crearea Consiliului de tutelă parohial-bisericesc în satul Cimişeni, judeţul Chişinău. În acelaşi document accentuându-se faptul că toţi membrii respectivului Consiliu urmează să respecte Regulamentul din 2 august 1864 cu privire la organizarea activităţilor acestor instituţii.

Succesorul parintelui  Ştefan Haritonov a fost parintele Leon Macovei (anii de slujbă 1910-1919).

După Marea Unire din 1918 a fost creată Mitropolia Basarabiei prin ridicarea Arhiepiscopiei de Chişinău la rangul de Mitropolie. Decizia înfiinţării a fost luată de Sinodul Bisericii Ortodoxe Române din 15 noiembrie 1923. Organizarea propriu-zisă s-a făcut prin Legea de organizare a BOR din 1925. Arhiepiscopul de Chişinău Gurie (Grosu), a fost ridicat la grad de mitropolit al Basarabiei pe 21 aprilie 1928. La acea dată, jurisdicţia Mitropoliei Basarabiei cuprindea arhiepiscopia Chişinăului  şi episcopia Cetăţii Albe-Ismail.

În anul 1919 părintele Gheorghe Roşca este desemnat ca preot paroh în localitate. În timpul păstoriei sale în 1933 a fost organizată reparaţia capitală a clădirii bisericii. A fost acoperită cu tablă, sălile erau cu piatră lucrată, pardoseala era din scânduri, tavanul – din scândură şi tinichea.

Biserica avea pereţii din piatră, era acoperită cu tablă, avea altar, naos, pronaos şi clopotniţă. Lungimea – 19,85 m, lăţimea – 8,65m și înălţimea – 8 m.

La iniţiativa preotului Gh. Roşca s-a decis construcţia unui cămin cultural. Clădirea căminului cultural avea o dimensiune de 16,5m pe 6m. Pereţii erau din chirpici de pământ, acoperişul din ţiglă. Tavanul şi pardoseala erau din scânduri.

În 1930 parintele Gheorghe Roșca a desfășurat o activitate misionară în rândul sectanților din sudul Basarabiei. Pâna in 1938 a înnoit biserica din Cimișeni, a zugravit-o, şi a intemeiat  un cămin cultural despre care mai târziu va scrie parintele Ilie Popescu. Caminul era înzestrat cu cele mai moderne mijloace din acel timp şi anume: avea toate cele necesare pentru teatru şi chiar proiectie pentru filme cu teme religioase. Totodata parintele Gheorghe a realizat o operă teologică uriasă (peste 40 de carți, în 30 000 de pagini cu scriitură limpede, maruntă şi cu o gindire teologică şi cultură românească. Printre acestea se numară manuscrisele la Predicile prazdnicelor de peste an, care nu se mai știe dacă vor aparea sub numele parintelui Gheorghe, Comentariile dupa sfinții Părinți şi Meditațiile personale la intreaga Psaltire (2600de pagini) şi Psalmii lui David (500 pagini),  o altă lucrare a ultimilor ani a fost Concordanța la Biblia lui Șerban Cantacuzino.

Preotul Gheorghe Roşca pe parcursul întregii perioade de păstorie, adică până în 1937, a contribuit la ridicarea nivelului de cultură al localnicilor, a promovat valorile naţionale, insistând pe specificul local.

Succesorul acestuia Afanasie Lefter i-a continuat politica culturală începută.

La sfârşitul deceniului trei biserica din localitate dispunea de aproximativ 20 de cărţi. Cele mai valoroase erau considerate a fi: Evanghelia din 1784 şi cele 12 Minee pentru fiecare lună din 1831.

Pe parcursul anului 1927 PS Arhiepiscopul Gurie a efectuat numeroase vizite în localităţile de pe malul Nistrului, inclusiv de mai multe ori la Cimişeni. Câţiva ani mai târziu, la 29 iulie 1931,  în ziua Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel a sfinţit biserica şi a oficiat Sfânta Liturghie.

După doi ani, la 11 iunie 1933, ÎPS Sa Mitropolitul Gurie, însoţit de Consilierul Eparhial părintele Vl. Burjacovschi a vizitat parohia Cimişeni unde a săvârşit Sfânta Liturghie, iar după slujbă a sfinţit locul şi a pus piatra de temelie pentru căminul cultural din localitate în prezenţa prefectului judeţean Lăpuşna H. Marchetti, care a donat 10 000 lei.

La momentul intrării Аrmatei Sovetice în Moldova de la Est de Prut, Mitropolia Basarabiei cuprindea 1090 de biserici parohiale şi 30 de mănăstiri. Cea mai mare parte dintre ele au fost închise, vandalizate, profanate, incendiate sau distruse complet. 57 de preoţi care s-au împotrivit noii guvernări au fost împuşcaţi sau schingiuiţi, alţii au fost deportaţi în Siberia. Între timp, viața bisericească s-a reorganizat din nou sub Arhiepiscopia Chișinăului, aflată  sub autoritatea Patriarhiei Moscovei și a întregii Rusii.

În scopul menţinerii regimului de ocupaţie comunist, autorităţile sovietice  au dezlănţuit o campanie de teroare care s-a răsfrânt inclusiv asupra vieţii bisericeşti. Preotul din localitate, Afanasie Lefter în timpul sărbătorilor religioase era impus să meargă la scos cartofi sau la săpat tranşee, fiind astfel forţat să nu oficieze serviciul divin. Nemaiputând suporta umilinţa cu care era tratat, preotul a părăsit localitatea plecând la Chişinău. Dânsul a fost înlocuit o perioadă cu preoţi din localităţile Mălăieşti şi Mereni, iar începând cu 1 decembrie a slujit călugărul Savelie Draguţan.  Locuitorii care depăşeau vârsta de 50 de ani puteau frecventa biserica doar în zilele de sărbătoare, în schimb restul erau impuşi să meargă la munci de corvoadă. Se interzicea categoric pronunţarea numelui lui Dumnezeu şi a oricăror sfinţi. Era interzis botezul copiilor. Zilnic se făcea propagandă împotriva lucrurilor sfinte. Mai mult, în timpul slujbelor bisericeşti, comuniştii din localitate organizau petreceri în căminul cultural care se afla chiar în curtea bisericii.

Impozitul ce urma să-l plătească preotul din localitate constituia 4000 ruble, inclusiv muncile de corvoadă. Sătenii au sărit în ajutorul preotului, au adunat bani mână de la mână, şi au achitat muncile de corvoadă. În ultimele zile de aflare a administraţiei de ocupare sovietică în sat a fost vandalizată biserica.

Mai târziu preot paroh este numit părintele Ilie Popescu, nu cunoaștem cu precizie anii de slujbă, dar cert este că în 1946 nu mai slujea în Cimișeni.  Avem moștenită de la acest părinte o descriere minuțioasă a bunurilor bisericești pe care v-o oferim mai jos.

 

Bunurile

care au rămas în biserică după primul

an de ocupaţie sovietică şi valoarea acestora

 

Nr d./o. Descrierea bunului Bucăţi Valoarea, lei Starea
Biserică de piatră, acoperită cu tablă de fier, cu o clopotniţă şi un turn: lung 19-85 m., lat. 8,65 m. 1 1000000 bună
Clopot din 23-IX-1885 are greutatea de 384 kg 1 5000 bun
Clopot de 170 kg 1 4000 bun
Clopot de 63 kg 1 2000 bun
Clopot de 30 kg 1 1500
Un rând de veşminte preoţeşti galbene din stofă cu fir, cu stiharul 1 6000 mediocru
Un rând de veşminte preoţeşti din stofă cu fir cu flori roşii 1 9000 mediocru
Un rând de veşminte negre de catifea cu stihar negru de lănă 1 3000 vechi
Un rând de veşminte preoţeşti din stofă albă – set 1 20000 bun
Îmbrăcăminte pe Sf. Masă, verde 1 500
– neagră 1 500
– albă 1 300
Acoperemânt de catifea negru 1 600
Îmbrăcăminte pe jertfelnic galben şi negru 2 600
Acoperemânt pe jertfelnic unul verde şi unul negru de catifea 2 700
Patru vozduhuri cu acoperemintele lor 4 300
Trei pemele, una vişinie de mătasă, una de pânză albă, brodată,una de lână neagră 3 3000
Două scinare pentru copii 5000
Un epitaf de culoare vişinie 1 2000
 –  neagră (catifea) 1 2000
1 potir argintat 1 10000
1 potir aurit 1 10000
2 discuri cu steluţele respective 1 1000
1 tablă de metal neagră 1 50 veche
Un disc fără picior 1 100 bun
O cadelniţă argintie 1 200
O cadelniţă de aramă 1 150 veche
Un chivot pentru Sf. Daruri în normade (biserică cu 5 turle). 1 500 bun
Mirniade metal alb 1 500 veche
1 cruce de aluminiu cu picior pe Sf. Masă 1 200
1 cruce de metal alb cu pietre 1 400
1 cruce metal (aramă galbenă) 1 300
Aghiasmar de aramă 1 1000 bun
Un fitler de metal albu 1 500 vechi
Două cununi 2 1000
Optstprezece hectare (18 ha) pământ cota bisericii 1 90.000 arabil
Una mie patru sute doisprezece (1412) stănjeni pătraţi sub biserică 1 5.000
Nouă sute (900) stănjeni pătraţi sub Casa Parohială 1 10.000
Una mie şase sute (1600) stănjeni pătrați şi sub cimitirul din partea ”Ciocârlanului” 1 5.000
Cinci sute treizeci şi trei (533) stănjeni pătraţi sub cimitirul din Ponoare 1 5.000
Una sută patruzeci şi patru stănjeni pătraţi (144), locul sub vechea biserică 1 2.000
Un hectar de pământ arabil donat cu destinaţia de a fi folosit de preot în punctul ”Valea Mazâlului” 10.000
Una icoană Tânguirea Maicii Domnului 1 1000 bună
Un iconostas în trei iaruse 6,20 m. 1 30000
Două felinare cu sticle colorate 2 1000
Icoana Tăierii cinstitului cap al Sf. Ioan Botezătorul 0,27/0,22 1 500
Una Evanghelie în limba română cu litere slavone 1 2500
Una Evanghelie în limba slavonă 1 4000
Un octoih moldovenesc 1 1500 vechi
Un ceaslov  slav. 1 1000
Una Psaltire slav. 1 300
Apostol unu slav. 1 300
Penticostar slav. tp. 1853 1 400
2 –  1834 2 200
Mineu de obşte tip. 1819 în Chişinău 1 500
12 Minee lit. Slave tip. 1831 M. Neamţ 12 12000
Triod lit. slave tip. 1831 M. Neamţ 1 200
Liturghier lit. slave tip. 1815 1 400
Tipic lit. slave 1 200
Molitfelnic lit. slave tip 1908 1 500
Trebnic mic lit. slave 1 200
Molitfelnic cu litere latine 1 1000
2 sfeşnice de metal pe Sf. Masă 2 500
Un octoih cu litere latine 1 1000
Un ceaslov cu litere latine 1 100
Una strană 1 500 bună
Una masă mică 1 500
Trei analoаgе 3 500
Două scaune fără spate 2 300
Un dulap arhiva 1 1100
– fără să fie închis, cu scânduri,  numai picioarele 1 200 vechi
Un dulap (masă) pentru lumănări 1 1000 bun
Una masă cu trei caturi pentru colivi 1 500
Un scaun fără spate 1 200 mediocru
Un analoghiu mic 1 50
Un aparat cinematografic Pathe Baby 1 5000 defect
Un magnetou generator 1 2000
Filmul Viaţa D-lui I. Hristos 2 bobine mari a 100 m. 2 1000
Viaţa Sf. Cecilia 4 bobine a 20 m. 4 800
Naşterea lui Moisi 6 ” a 10 m. 6 400
Bernauetto scubirous a 2 bobine 2 400
Sacrificiul lui Abraham 2 bobine 2 400
Sain Tarcisius 4 bobine a cîte 20 m. 4 650
Iosif vândut de fraţii săi 14 bobine 14 800
Un covor cu brazde 3,90/1,16 m. 1 4000 bună
– cu dungi diferite 1,35/1,35 m. 1 3000
– şi ajur 3,75/1,40 m. 1 2000
– 3,20/1,40 m. 1 2000
-desen moară de vânt 3,90/1,50 1 1150
– piepten 3,30/1,40 m. 1 1000
– crengi 3,10/1,55 m. 1 1000
-pătrate-romb 3,45/1,37 m. 1 1000 mediocru
– flori mici 3,90/1 m. 1 1000
– în zig-zac 3,45/1,20 m. 1 500 vechi
-dungi (lăcer) 3,70/1,20 m. 1 500 rupt la un capăt
– 3,70/1,20 1 500 rupt la un capăt
– 4/1,05 m. 1 500 Idem
– 4/1,05 m. 1 500 rupt
– piepten  3,70/1,05 m. 1 500 vechi
Lăicer dungi 3,80/0,90 m. 1 500 rupt
– 3,40/0,95 m. 1 300
– 2,70/0,70 m. 1 300
-3,70/0,95 m. 1 300
– 3,60/0,92 m. 1 300 rupt
Preţ 1/0,60 m. 1 200 vechiu
-1,80/0,80 m. 1 200
– desen romb 1,20/0,50 m. 1 200 rupt
-cu dungi  1,90/0,60 m. 1 200 mediocru
-2 cu albu şi negru pe ferestrele altarului 2 400
-2 aşternuturi pe fereastră galbene 2 300
Una muşama veche în storojie 1 100 veche
Registre de venituri şi cheltuieli pe anii 1839-1877, (1868-1877 venituri lipsesc),(1878-1883 lipsesc),  1884-1886, (1887-1889  venituri lipsesc), 1887-1889, (1890-1892 venituri lipsesc), 1899-1896. 1 10
Registru venituri şi cheltuieli pe anii 1896-1921, dintre care lipsesc venituri 1911-1913, 1911-1919 1 17
Registru de venituri şi cheltuieli 1921-1934, dintre care lipseşte pe 1924 şi 1929 1 11
Registre cercetătoare de cununii pe anii 1831-1937 şi de spovediţi pe anii 1838-1917, informaţii despre biserică pe anii 1844-1917 1 14
Registre de intrare şi ieşire pe anii 1893-1936, pe anii 1920-1922, 1925-1926, 1928, 1930-1934. 1 11
Diferite dosare şi registre 1 22
Diferite dosare şi registre 1 18

Pe teritoriul RSSM a rămas o singură eparhie, la Chişinău, condusă de ierarhi ruşi, mereu schimbaţi. Din cele peste o mie de biserici au rămas deschise 195, iar dintre mănăstiri – una singură. Preoţii erau formaţi în seminare ruseşti, iar unii nu aveau nici o pregătire.

Biserica din localitate a împărtăşit soarta tuturor bisericilor din regiune. În scopul menţinerii unui control total al situaţiei din biserici, anual erau organizate adunări ale personalului bisericesc. La aceste adunări erau aleşi/realeşi membrii Sfatului bisericesc şi membrii Comisiei de revizie. Împuternicirile acestora erau doar formale, activitatea lor reducându-se la păstrarea inventarului bisericesc.

Conform Procesului Verbal întocmit la 16 septembrie 1946 constatăm că cu o unanimitate de voturi au fost desemnaţi ca membri ai Sfatului bisericesc: David Corcodel (45 ani), Teodor Nacu (46 ani) şi Gavril Ţaranu (42 ani), iar Constantin Solovei (60 ani), Ion Sturza (44 ani) şi Ilarion Baractari (45 ani) – ca membri ai Comisiei de revizie. Peste câţiva ani componenţa respectivelor comisii a suferit unele modificări, astfel în Sfatul bisericesc Ieremei Baractovei l-a înocuit pe Gavriil Ţaranu, iar în ceea ce priveşte Comisia de revizie, Gheorghe Calaraşi l-a suplinit pe Ilarion Baractari.

În pofida faptului că după cel de-al Doilea Război Mondial biserica din localitate nu avea un preot stabil, slujbele erau oficiate de preotul din localitatea vecină Mereni – Al. Malai, oricum existau persoane, care neremuneraţi fiind,  îngrijeau de bunul mers al activităţii bisericeşti. Sursele de arhivă denotă că, către 1948 viaţa bisericii era asigurată de către:

 

Numele, Prenumele Anul naşterii Studii Locul de lucru Funcţia deţinută în cadrul bisericii
Sturza Ion 1904 2 clase Căruţaş Staroste
Nacu Teodor 1901 2 clase Ajutorul starostelui
Baractari Efimia 1902 4 clase Colhoznic Trezorier
Calaraş Gheorghe 1905 4 clase Colhoznic Preşedintele Comisiei de revizie
Corcodel David 1902 4 clase Colhoznic Secretarul Comisiei de revizie
Solovei Constantin 1890 Analfabet Colhoznic Membru Comisiei de revizie
Rebeja Lazăr 1898 7 clase Colhoznic Responsabil de acte
Scutelnic Efim 1912 3 clase Colhoznic paracliser

ANRM. F. 3046,  Inv. 2, dos. 333, f. 24.

În anul 1944 în timpul luptelor la Capul de Pod Şerpeni  majoritatea soldaţilor germani care au murit în acel măcel au fost îngropaţi la Cimişeni, o parte în curtea bisericii, iar alţii în cimitirul vechi. Mai târziu, în vara anului 2002, osemintele tuturor ostaşilor germani au fost mutate într-un cimitir aparte  din Chişinau, lângă cimitirul “Sf. Lazăr”.

Deocamdată nu cunoaştem exact pâna când a slujit părintele Ilie Popescu, cert este că în anul 1946 deja nu mai slujea la Cimiseni, deoarece pe baza unui act datat din 16 septembrie 1946, aflăm că la Adunarea Generala a obştei creştine au fost aleşi trei membri ai Consiliului Bisericesc: David Corcodel (45 ani), Teodor Nacu (46 ani) şi Gavril Ţaranu (42 ani). Totodata s-au ales şi trei membri ai Comisiei de Revizie: Constantin Golovei (60 ani), Ion Sturza (44 ani) şi Ieremia Baractari (45 ani). Preşedintele Adunarii – Lazăr Rebeja, iar preot era Al. Malai, care concomitent mai slujea şi în localitatea vecină Mereni.

Prin Decizia Episcopului Nectarie din 8 decembrie 1949, preotul Anatolie Bocanesco parohul bisericii din Cobusca Veche, a primit certificat de a sluji în biserica din Cimișeni şi roagă, ca parohul sa fie inregistrat la Sovietul pe problemele Bisericii Ortodoxe Ruse. În scurt timp este înlocuit cu ieromonahul Nifon Diaconu, care slujeşte până la închiderea bisericii, adică până în 1959.

Atât timp cât la indicaţia autorităţilor centrale comuniste biserica a fost închisă, sătenii au pastrat-o ca să nu fie demolata, ba mai mult, din sursele gospodăriei colective din localitate, când a fost cazul s-a făcut şi o reparaţie a clădirii bisericii. Oricât nu s-a dorit deschiderea unui muzeu în incinta bisericii, nu s-a reuşit. Între timp crestinii din Cimișeni mergeau la  bisericile din vecinătate.

La începutul restructurării gorbacioviste creştinii din Cimişeni, ca şi din alte localităţi, au redeschis biserica pentru a se face slujbe. Primul preot paroh al bisericii a fost ieromonahul Patrocl Morari (anii de slujba 1988-1992), tatăl  Prea Sfinţitului Vichentie (Morari)  şi al părintelui Anatolie Morari, fostul paroh al bisericii cu hramul Sf. Împăraţi „Constantin şi Elena” din Chişinău. Pe timpul părintelui Patrocl s-a făcut reparaţie la biserică, s-a pus cazanul şi s-a construit sistemul de încălzire şi cel electric, s-a construit casa parohială, gardul de la biserică şi cimitir s.a.

Dupa decesul parintelui Patrocl, perioade mai mici au mai slujit: parintele Petru Mîţu, parintele Gheorghe Vidraşcu şi parintele Ioan Plămădeală (1993-1996).  Din 1996 până în 1988 în calitate de preot paroh slujeşte preotul Valeriu Zero, care mai apoi pleacă la biserica „Schimbarea la faţă a Mântuitorului” din Chișinău, unde slujeste şi până în prezent alaturi de părintele Ioan Plămădeala.

De la 16 februarie 1988 este desemnat ca preot paroh protoiereul Ioan Solonaru, născut în satul Lapusna, raionul Hâncesti la 29 august 1968, absolvent al Şcolii Duhovniceşti din Chișinău (1991), al Seminarului teologic Noul-Neamt (1996) şi al Academiei Teologice din Chișinău (2005), licenţiat în teologie cu specialitatea Teologie Pastorală şi Pedagogie. Iar ca cântăreţi Ludmila Bounegru (1996-2003) din satul Mardareuca, raionul Criuleni, Irina Balan (2003-2005) din satul Iargara, raionul Leova, Marica Straton (2005-2006) din satul Bujor, raionul Hânceşti, Larisa Berlinscaia (2006-2009 )din oraşul Căuseni şi din 2009 Preoteasa Valentina Solonaru, care lucrează şi în calitate de Asistent Social al satului.

În anii 2000-2007 s-a realizat reparatia capitală a bisericii în exterior şi mai târziu, in anul 2007 cosmetic în interior. Totodata biserica s-a innoit cu candelabru, serafim, candele şi câteva icoane noi, toate acestea aduse din Grecia, donate de famliile Marfei Tiholaz, Zinaidei Punga, Mariei Baractari, Ioanei Baractari şi Glafirei Moşneaga. Au mai fost donate şi alte icone şi bunuri de crestinii satului şi din orașelul Căuseni.

Ulterior la 31 octombrie 2007, în jubileul de 120 ani de la construcţie, biserica a fost sfințită de un sobor de preoti in frunte cu Înalt Prea Sfințitul Vladimir, Mitropolitul Chisinăului şi al Întregii Moldove.

Astăzi parintele Ioan activează în mai multe domenii ca: prevenirea traficului cu fiinte umane, prevenirea infecţiei HIV/SIDA, prevenirea violenţei în familie, dezvoltarea rurală ş. a.

Din 10 octombrie pe lânga biserica s-a deschis un Centru de informare pentru Prevenirea Traficului cu Fiinte umane din raionul Criuleni, proiect  susținut de Ajutorul Crestin din Moldova, al carui fondator este şi parintele Ioan.

Pe data de 21 noiembrie 2012, de ziua Sfinților Arhangheli Mihail și Gavriil, în biserică a rămas în fața icoanei de la iconostas a Sf. Mariei Magdalena și Sf. Mc. Varvara candela aprinsă. Candela era de masă plastică și aprinzându-se plasticul a curs pe analoiul ce stătea sub candelă, a ars acoperemântul de pe analoi, s-a dogorât analoiul care esa vopsit cu lac, dar nu s-a aprins nici analoiul, nici podeaua și nici iconostasul. Această minune ne încrede în puterea rugăciunii sfinților pentru noi și Biserica luptătoare a lui Hristos Iisus Domnul Nostru. Amin.


PostHeaderIcon Sfințirea 2006

PostHeaderIcon GALERIE FOTO

1

PostHeaderIcon Istoria bisericii cu hramul „Sf. M. Mc. Dimitrie” din s. Coşniţa, r-l Dubăsari.

1

Istoria bisericii cu hramul „Sf. M. Mc. Dimitrie” din s. Coşniţa, r-l Dubăsari.

Despre comunitatea creştin-ortodoxă din satul Coşniţa şi despre locaşurile ei de cult avem date sumare, de aceea sarcina întocmirii unei istorii complete, la momentul actual, este practic imposibilă. Cu toate acestea am hotărît să facem un pas înainte, prin adunarea şi expunerea cronologică şi coerentă a tuturor datelor şi informaţiilor existente, în ideea că ulterior acestui schelet să i se adăuge şi alte date care ar completa tot mai mult tabloul general.

În perioada medievală marea majoritate a satelor populate de moldoveni aveau biserici de lemn. De obicei, bisericile erau nu prea mari, înălţate şi înzestrate cu puterile enoriaşilor, în ele slujeau unul sau chiar mai mulţi preoţi (chiar dacă satul era mic). Din cauza intemperiilor epocii (invazii, incendii etc.) locaşurile de cult nu erau nişte construcţii capitale şi longivitatea acestor biserici din lemn nu era mare. Iar în locul celei vechi, neutilizabile, enoriaşii înălţau alta nouă, tot din lemn.

Cu certitudine putem spune, că de cînd a apărut Coşniţa ca aşezare omenească şi de cînd oamenii care trăiau în această localitate au devenit creştini, din acel moment ei şi-au înălţat o mică biserică din lemn. Nu ştim în decurs de mai multe sute de ani pînă în secolul al XIX-lea, de cîte ori în locul vechii biserici s-a construit una nouă, pe acelaşi loc, cu acelaşi hram, dar un pic mai mare pentru a satisface necesităţile religioase ale credincioşilor din Coşniţa, numărul cărora, de asemenea, era în permanentă creştere.

În 1812, în spaţiul dintre Nistru şi Prut a fost înfiinţată Eparhia Chişinăului şi Hotinului, ca parte componentă a Bisericii Ortodoxe Ruse. Jurisdicţia noii eparhii, la cererea mitropolitului Gavriil Bănulescu-Bodoni, s-a extins şi peste 77 de parohii din stînga Nistrului (Transnistria), care erau populate de moldoveni. Astfel, din 1812 şi pînă 1837 biserica din Coşniţa s-a supus scaunului episcopal de la Chişinău. În 1837, parohiile din stînga Nistrului au trecut în componenţa Eparhiei Hersonului şi Tauridei (cu sediul la Odesa).

În lista bisericilor din Eparhia de Herson alcătuită în 1875 şi pubicată în Buletinul Eparhiei de Herson, 1875, nr. 24, aflăm că în Coşniţa exista biserica cu hramul „Sf. Arh. Mihail” (Михайловская), care era în a doua circumscripţie protopopială a judeţului Tiraspol.

Pînă nu demult, despre actuala biserică din piatră din Coşniţa, printre săteni circula părerea că a fost construită timp de 20 de ani, fiind tîrnosită în 1840. Această versiune este greu de acceptat, căci nu există nici un document care să confirme acest fapt, iar arhitectura bisericii arată că este vorba despre un monument construit la sfîrşitul secolului XIX – începutul secolului XX.

În prezent, datorită perseverenţei dnei Maria Jimbei, vicepreşedinte al raionului Dubăsari, care a făcut mai multe demersuri către arhivele din Odesa, Herson, Sankt-Petersburg, avem informaţii exacte despre începuturile bisericii din piatră din satul Coşniţa.

În Arhiva Istorică de Stat a Rusiei, filiala Sankt-Petersburg se păstrează un document intitulat „Despre edificiul din piatră, cu bolţi din lemn, a bisericii din satul Coşniţa, judeţul Tiraspol, gubernia Herson” (Fond 1293, inventar 124, dosar 97). Din acest document reiese că zidirea bisericii din piatră în Coşniţa a început în anul 1883, după un proiect arhitectural întărit de administraţia guberniei Herson. În 1884, după ce pereţii au fost clădiţi pînă la nivelul ramelor ferestrelor, lucrările au fost suspendate pentru mai mulţi ani. În 1891 preşedintele comitetului de construcţie a bisericii, preotul Mihail Kozakevici (după toată probabilitatea la acel moment parohul comunităţii din Coşniţa), considerînd că lucrările de construcţie trebuie continuate, s-a adresat arhitectului eparhial Todorov cu rugămintea ca acesta să monitorizeze procesul de construcţie. Acesta după ce a făcut cunoştinţă cu proiectul şi cu lucrările efectuate pînă în 1884 a dat următoarea apreciere: „Constatînd că distanţa dintre pereţi este una destul de mare (14 arşini), raportată la înălţimea pereţilor de 3 stînjeni pînă la baza bolţii, cu grosimea 0,5 stînjeni, consider imposibil de construit bolţi din piatră, aşa cum este indicat în proiect” (un stînjen era egal aproximativ cu 2 metri; un arşin era egal aproximativ cu 0,7 metri). Arhitectul Todorov a alcătuit un nou proiect, în care în locul bolţilor din piatră, el a prescris bolţi din lemn. În nota explicativă la proiect se spune că „bolţile din lemn şi căpriorii arcuiţi (în linie curbă) este prevăzut să fie executaţi din ferme (articole speciale) arcuite montate la o distanţă de 1,5 arşini. Aceste ferme vor fi căptuşite cu şipcă şi plasă metalică, care vor constitui legătura pentru tencuială. La rîndul lor bolţile din lemn pe toată înălţimea arcului vor fi umplute cu componenţă lichidă din lut şi paie” (F. 1293, inv. 124, d. 97, f. 2-4 v). Proiectul nou a fost aprobat de Comitetul pentru construcţii la 31 octombrie 1891 şi reîntors administraţiei guberniale din Herson (Ibidem, f. 5).

În volumul „Lista bisericilor parohiale şi a clerului din ele, în Eparhia de Herson”, publicat în 1893, figurează biserica cu hramul „Sf. Arh. Mihail” din Coşniţa, cercul Dubăsari (p. 228).

După unele date, care, însă, urmează să mai fie confirmate, biserica a fost tîrnosită în 1898.

În fondul Secţiei gospodăreşti a Sfîntului Sinod din Sankt-Petersburg se păstrează un act de evaluare a bisericii „Sf. Arh. Mihail” din s. Coşniţa, protopopatul Dubăsari, judeţul Tiraspol, eparhia de Herson, întocmit în 1910. Din acest document aflăm următoarele: „Biserica „Sf. Arh. Mihail” din piatră, acoperită cu tablă metalică, vopsită în verde cu vopsea pe bază de ulei. Lungimea bisericii împreună cu clopotniţa este de 57 de arşini, lăţimea – 36 de arşini, înălţimea de la temelie şi pînă la acoperiş – 9 arşini. Biserica are 22 de ferestre mari şi una mică; patru uşi duble şi cinci uşi obişnuite. Înălţimea clopotniţei – 48 de arşini. Iconostasul este din lemn, cu elemente sculptate şi poleite cu aur, cu 8 icoane mari în registrul de bază şi 27 de icoane mai mici în celelalte registre. Iconostasul este în mai multe registre şi valorează 3000 ruble. Clădirea bisericii este trainică şi este evaluată la 30000 ruble” (F. 799, inv. 33, dos. 14, f. 54-55).

Pe lîngă biserica parohială, în Coşniţa a mai existat şi o mănăstire. În prezent, date despre ea avem foarte puţine. Ştim că era de călugări cu hramul în cinstea „Sf. M. Mc. Pantelimon”. În 1923 a fost închisă de autorităţile bolşevice. Motivul a fost că se află aproape pe malul Nistrului, la doar 15 stîngeni de hotarul cu România, ceea ce crea posibilitatea transmiterii unor semnaluri părţii române şi, respectiv, receptarea unor semnaluri din partea cealaltă. Pentru autorităţile bolşevice călugării erau nişte „elemente” total nedemne de încredere, predispuse duşmănos faţă de puterea sovietică, care puteau influienţa negativ securitatea la hotar, de aceea s-a hotărît ca cei 14 călugări să fie strămutaţi, iar pe teritoriul mănăstirii să fie amplasată o unitate de grăniceri.

Biserica parohială „Sf. Arh. Mihail” a fost şi ea închisă, şi după toată probabilitatea, utilizată ca o încăpere a colhozului. Informaţii mai amănunţite la moment, nu avem, dar ştim că în vara anului 1941, nemţii au grămădit pe evreii din Coşniţa (bătrîni, femei, copii) în biserică, apoi i-au dus pe malul Nistrului unde i-au împuşcat (din amintirile N. Ivanova, care atunci era o fetiţă de 10 ani).

În 1941-1943 Transnistria a fost sub administrarea autorităţilor române. În această scurtă perioadă de timp bisericile şi marea majoritate a mănăstirilor din Transnistria au fost reparate şi repuse în funcţiune. A fost reparată şi redeschisă şi biserica din Coşniţa. Pe teritoriul Coşniţei s-au purtat lupte intense. În curtea bisericii sînt îngropaţi aproximativ 10 ostaşi germani, iar exteriorul bisericii păstrează pînă astăzi urme de gloanţe.

În perioada 1941-1943 şi-a reluat viaţa şi mănăstirea, cu statut de schit. Aşa cum era şi în celelalte mănăstiri redeschise în Transnistria, aici a fost numit un ieromonah din Basarabia care avea sarcina să refacă mănăstirea şi viaţa mănăstirească. În 1944, cînd autorităţile bolşevice s-au reîntors, ieromonahul s-a refugiat peste Nistru şi mănăstirea s-a închis de la sine. După toată probabilitatea, biserica mănăstirii era din lemn, căci nu s-a păstrat. S-au păstrat doar casele din piatră, care serveau ca bloc administrativ, ca chilii şi pentru alte necesităţi mănăstireşti. În aceste încăperi a fost amplasat o perioadă de timp spitalul vechi, iar în prezent ele servesc ca case de locuit.

Biserica „Sf. Arh. Mihail” a continuat să funcţioneze şi după 1944. În 1948 Consiliul bisericesc al bisericii din Coşniţa, r. Dubăsari a înaintat un demers împuternicitului de la Chişinău pe problemele Bisericii, în care cereau să le fie acodate pentru reparaţie anumite materiale de construcţie din fondul colhozului. Demersul a fost respins şi li s-a recomandat să şi le procure.

În primăvara anului 1960, biserica a fost închisă. La 17 mai 1960, Fiodor Semionov Meleca, în numele creştinilor din Coşniţa a înaintat o plîngere preşedintelui Sovietului Suprem al URSS, tov. Brejnev în care ruga ca biserica să fie redeschisă: „… în localitatea noastră sînt mulţi oameni în vîrstă şi noi sîntem încă credincioşi, am avut şi biserică. În timpul războiului ea a fost distrusă, dar noi bătrînii, am grămădit bani, am reparat-o şi pînă nu demult ne foloseam de ea. Acum preşedintele selsovetului a închis biserica şi a pus lăcată. Noi, însă, bătrînii, sîntem nemulţumiţi, căci noi ne-am născut în această credinţă şi tot în ea trebuie să murim. Şi din localităţile vecine veneau la biserica noastră. Noi, bătrînii, rugăm ca să indicaţi autorităţilor locale, ca aceştea să nu ne lipsească de biserică. După ce vom muri, cei tineri facă ce vor vrea… La această cerere noi putem anexa, dacă va trebui şi semnăturile bătrînilor din Coşniţa, dar acum o înaintăm fără semnături. Toate impozitele care au fost înaintate bisericii noi le-am plătit. Nu avem nici o datorie” (ANRM, F. 3046, inv. 1, dos. 104, f. 53-53v). Plîngerea a fost respinsă, iar biserica a rămas închisă. Mai tîrziu ea a fost utilizată pentru diverse necesităţi ale sovhozului, astfel încît a ajuns într-o stare jalnică.

În 1990 biserica a fost redeschisă, paroh fiind numit prot. Valentin Cojocaru. În 2004 a fost numit prot. Veaceslav Ciorbă. Lucrările de reconstrucţie şi restaurare continuă pînă astăzi. Biserica din Coşniţa este una din cele mai mari biserici din Republica Moldova. Hramul este în cinstea Sf. M.Mc. Dimitrie Izvorîtorul de Mir.

Prot. Lect. Dr. Veaceslav Ciorbă

 

PostHeaderIcon Краткие исторические сведения о церкви села Кошница, Дубоссарского р-на

1

Исторических сведений о церкви села Кошница очень мало и создание целостной картины в принципе невозможно. Но имеющиеся документы и подтвержденные факты дают нам, все-таки, маленькое представление о церковной жизни в этом приходе и о его церковных зданиях.

В средневековые времена до конца XIX столетия в Кошнице была, по всей видимости, деревянная церковь, так как это было и в других селах населенными молдаванами. Сведений про деревянную церковь нет, но исходя из факта, что население с незапамятных времен исповедовала христианство, мы не можем себе вообразить, чтобы в Кошнице не была бы хотя бы деревянная церковь.

В 1812, в связи с ходатайством митрополита Гавриила Бэнулеску-Бодони, 77 приходов из левобережья Днестра, населенными молдаванами, перешли в состав Кишиневской и Хотинской Епархии. Так до 1837 приход села Кошница находился под юрисдикции Кишиневской кафедры, когда все приходы из левобережья Днестра перешли в состав новообразованной Херсонской и Таврической Епархии (с кафедрой в г. Одессе).

Из «Расписания церквей Херсонской епархии по Благочинническим округам, согласно последнему распределению их, сделанному в текущем году» // Херсонские епархиальные ведомости, 1875, № 24, мы узнаем что в селе Кошница, Тираспольского уезда, 2-го Благочиннического округа числится Михайловская церковь.

В Российском государственном историческом архиве хранится дело Техническо-строительного комитета МВД «О постройке каменной, с деревянными сводами, церкви в селе Кошница, Тираспольского уезда, Херсонской губернии» (ф. 1293, оп. 124, д. 97). Как видно из документов этого дела, строительство каменной церкви в с. Кошница началось в 1883 г. по проекту, утвержденному Херсонским губернским правлением. Однако в 1884 г., по возведении каменных стен до уровня оконных переплетов, работы были прекращены и в таком положении оставались несколько лет. В 1891 г. председатель строительного комитета по постройке церкви священник Михаил Козакевич, найдя возможным продолжать строительство, обратился к епархиальному архитектору Тодорову с просьбой наблюдать за производством работ. Ознакомившись с проектом церкви и с работами, произведенными в 1884 г., Тодоров нашел, что «в виду значительного 14-аршинного пролета между стенами, при высоте последних до пят свода в 3 саж., и толщине их 0,5 саж., не представляется возможным устроить каменные своды, указанные в проекте». Архитектор Тодоров составил новый проект на устройство в церкви деревянных сводов, вмесрго каменных. В пояснительно записке к проекту говорится, что «деревянные своды и овальные стропила предположено устроить из кружальны ферм, которые проектировано поставить в расстоянии полутора аршин. Фермы предположено опалубить досками и латами под железо и устроить подшивку для штукатурки, которая должна быть произведена по войлоку и драни. В деревянных сводах, во всю высоту кружал, должна быть устроена смазка, состоящая из вальков, приготовленных из глины с соломой и залитых жидким глиняным раствором», (ф. 1293, оп. 124, д. 97, л. 2-4 об). Новый проект был утвержден Техническо-строительным комитетов 31 октября 1891 г. и возвращен в Херсонское губернское правление (Там же, л. 5).

В «Расписании приходских церквей и принтов при них, по Херсонской епархии», изданном в 1893 г., значится Михайловская церковь в с. Кошница, Дубоссарского округа (стр. 228), но других сведений нет.

Новая каменная церковь была освещена в 1898 году.

В фонде Хозяйственного управления Св. Синода хранится страховая оценка здания Михайловской церкви в с. Кошницы, Дубоссарского благочиннического округа, Тираспольского уезда, Херcонской епархии, сделанная в 1910 г. В описании строений имеются следующие сведения: «Михайловская церковь каменная, крыта железом, окрашенным в зеленую масляную краску. Длина церкви, считая и колокольню, 57 аршин; ширина -36 аршин; высота церкви от цоколя до крыши 9 аршин. Окон в церкви двадцать два больших и одно малое; дверей створчатых четыре и пять одинарных. Высота колокольни 48 аршин. Иконостас в церкви деревянный, с резной позолотою; икон в нем больших 8, малых 27. Иконостас многоярусный, стоимость иконостаса 3000 р. Здание церкви прочное. Оценено в 30000 р.» (ф. 799, оп. 33, д. 14, л. 54-55).

В Кошнице существовал и монастырь. Сведений есть только о его закрытии и за особо широкой огласки, которая получило это дело. Пантелеймоновском мужском монастыре в с. Кошница Дубоссарского района, был закрыт в 1923 г. по инициативе погранохраны ГПУ. В качестве мотива послужило его расположение на берегу Днестра в 15 саженях от румынской границы, что якобы давало возможность монахам «сигнализировать на румынскую сторону и принимать обратные сигналы». И поскольку «монахи представляли из себя элемент крайне неблагонадежный и настроенный враждебно по отношению к Советской власти», во избежание их пагубного влияния на состояние охраны границы губисполком принял решение о выселении 14 монахов и размещении в монастыре погранзаставы. Это решение было одобрено на заседании губернской ликвидкомиссии 4 февраля 1924 г., а в ноябре дело о Пантелеймоновском монастыре заслушивалось на заседании Малого Президиума ВУЦИКА, постановившем «погодитись з висновком комiсii по церковних справах i Пантелеймоновський монастирь в селi Кошницi, Дубоссарсь-кого району закрити», о чем и было прислано уведомление в Одесский губадминот-дел в декабре 1924 г.

И Михайловская церковь, по все видимости, была закрыта советскими властями и использована колхозом как обычное помещение. Жительница села Кошница Н. Иванова (в то время десятилетняя девочка) вспоминает о событиях 1941 г.: «Я с другими детьми сидела на дереве и видела все до самого конца. Помню, какой плач и стон стояли над Кошницей, когда оккупанты начали сгонять всех евреев в церковь. Оттуда через некоторое время их повели к реке Днестр, якобы на работу». Людей согнали к  Днестру и начали расстрел. Потом Михайловская церковь была открыта и обустроена. На территории церкви похоронено примерно 10 немецких солдат.

В 1944 вернувшееся советские власти не закрыли сразу все открывшиеся церкви. Есть сведений о ходатайстве церковного совета с. Кошница Дубоссарского района перед уполномоченным Совета до делам РПЦ по Молдавской ССР П.Н. Роменским в IV квартале 1948 г. об отпуске им для ремонта церкви фондовых строительных материалов. В ходатайстве отказано и рекомендовано приобретать стройматериалы в порядке ширпотреба (Православие в Молдавии: власть, церковь, верующие. Том 1 (1940-1953), Собрание документов / В.Пасат. – М.: 2009, с. 399).

Весной 1960 г. Михайловская церковь села Кошница была вновь закрыта советскими властями. В Национальном Архиве Республики Молдова сохранилась жалоба верующих с. Кошница Дубоссарского района в Пре­зидиум Верховного Совета СССР о закрытии церкви в селе от 17 мая 1960 г.: «Председателю Президиума Верховного Совета СССР т. Брежневу от стариков с. Кошница Дубоссарского района Молдавской ССР. Уважаемый т. Председатель, убедительно просим Вашего решения раз­бирать наши жалобы стариков. Наше село очень большое, насчитывает 1500 дворов, стариков у нас много, и мы пока верующие, у нас имелась в селе церковь. Во время Великой Отечественной войны она была разрушена и мы, старики, сложились, отремонтировали [ее] и пользовались до настоя­щего времени. Теперь председатель сельсовета закрыл церковь, поставил замок. Ну, мы, старики, этим недовольны, потому что мы, как старые люди, родились в этой вере и мы должны и умереть в нашей вере. Кроме наших стариков, в наше село приходят из окружающих сел в нашу церковь. Мы, старики, просим Вашего внимания и дайте [распоряжение] нашим мест­ным властям, чтобы не лишали нас нашей церкви. После нашего века, пусть, молодые поколения делают, что хотят, но пока мы просим помочь нам в этом направлении. Поскольку мы слушаем радио, читаем газеты и [знаем] о Ваших усилиях на благо народа, мы думаем, что Вы и против нас, стариков, не будете воз­ражать. Еще раз просим Вашего разрешения, содействия с Вашей стороны, нам помочь, старикам, нашего села. Мы можем приложить подписи наших стариков, если нужно, но мы пока направляем Вам эту жалобу без подпи­сей. Мы просим Вашего внимания, обеспечьте нас Вашим ответом по адре­су: Молдавская ССР, Дубоссарский район, с. Кошница Мелеко Федор Семеонов. Проситель Мелеко. Добавление: налоги, которые нам прислали, мы все заплатили. Мы ниче­го не должны» (НАРМ, Ф. 3046, Оп. 1, Д. 104, Л. 53-53р).

В ходатайстве было отказано, а здание церкви была отдано совхозу «Фруктовый Донбасс». За три десятилетия ее использовали для различны нужд, пока она не пришла в совсем плачевном состоянии.

В 1990 церковь села Кошница была открыта­­, но уже как Свято-Дмитриевская. Первым настоятелем был протоиерей Валентин Кожокару. В 2004 г. настоятелем был назначен протоиерей Вячеслав Чорбэ. Работы по благоустройству здания церкви продолжаются до нынешнего дня. Медленно, но уверено возрождается приходская жизнь. С 2004 г. в местном лицеи преподается «Основы православия». Здание Свято-Дмитриевской церкви села Кошница входит в десятку самых больших церквей Республики Молдова.

Прот. Вячеслав Чорбэ

 

PostHeaderIcon GALERIE FOTO

Biserica cu hramul ,,Sf. Arhanghel Mihail’’ din s. Dubăsarii Vechi, r-l Criuleni (Galerie foto)

21.11.2015 Biserica «Sf. Arh. Mihail» din s. Dubăsarii Vechi r. Criuleni și-a sărbătorit hramul

21.09.2015 Sfânta Cuvioasa Maica Matrona cu evlavie întâmpinată în Protopopiatul de Criuleni și Dubăsari

12.08.2015 „Cuvintele Credinței” la biserica „Sf. Arh. Mihail” din s. Dubăsarii Vechi r. Criuleni (VIDEO)

15.05.2015 Ziua mondială a Familiei celebrată în s. Dubăsarii Vechi, raionul Criuleni

27.02.2015 CONCORDIA – pentru părinții noștri, asistența religioasă în s. Dubăsarii Vechi, raionul Criuleni

14.02.2015 Sfințirea unui mic zooparc la biserica din Dubăsarii Vechi, raionul Criuleni

07.01.2015 Sărbătoarea Nașterii Domnului la Dubăsarii Vechi, r. Criuleni

28.09.2014 Popas aniversar la s. Dubăsarii Vechi, r-l Criuleni

31.05.2014  Şcoala Duminicală din satul Dubăsarii Vechi la un an de activitate

03.06.2014  Vizită de lucru a ÎPS Mitropolit Vladimir în s. Dubăsarii Vechi, raionul Criuleni

04.08.2013 Crucii Tale ne închinăm, Stăpâne…

21.11.2011  150 de ani de la târnosirea bisericii ,,Sf. Arhanghel Mihail’’ din s. Dubăsarii Vechi, r-l Criuleni

26.11.2008 Un nou Centru social la Dubasarii Vechi

2007 Sfințirea grădiniței

2006 Sfințirea lagărului de copii

PostHeaderIcon Ctitori și oaspeți de onoare

PostHeaderIcon Краткая заметка о мемориальном памятнике

CAVOUL (1)

На территории церковного двора, в нескольких метрах к востоку от алтарной апсиды Архангело-Михайловской церкви, находится небольшой отдельно огороженный участок с надгробными памятниками. Это фамильный некрополь семьи Макри, состоящий из 4-х мемориальных памятников второй половины XIX-го века (и более позднего захоронения, румынского периода, некоего П.Пеликана?).

          Чтобы разобраться в родственных связях лиц, погребенных в некрополе, сделаем отступление и обратимся к документу.

           Как следует из духовного завещания владельца с.Ст.Дубоссары, дворянина Николая Афанасьевича Макри, составленного в 1853 году, у него с женой Марией Васильевной было пятеро детей: трое сыновей (Ксенофонт († 1 октября 1864, 25 лет) , Леонид († 21 июля 1863, 22 года) и Николай († 31 августа 1878, 27 лет) и две дочери (Лемоница († 6 ноября 1882, 35 лет) и Илета († 1937). Дочери, впоследствии, в зрелом возрасте  носившие имена Лимония (а также, иногда, Мелания) и Елена, вышли замуж, соответственно, за Николая Донича (ничего не известно, предположительно покончил жизнь самоубийством) и Льва Лысаковского († 2 июня 1915, 72 года).

            Знаменитый ученый-астрофизик Н.Н.Донич (†1960) был сыном Лимонии и племянником, воспитавшей его, бездетной Елены Николаевны Макри-Лысаковской, скончавшейся в 1937 году. И таким образом, ктитор Архангело-Михайловской церкви Н.А.Макри являлся его дедом по материнской линии.

* * *

           CAVOUL (2) Не является открытием то, что архитектор А.И.Бернардацци (1831-1907†) с успехом работал и в жанре малой архитектуры, создав несколько камерных архитектурно-пластических произведений: павильонов, фонтанов, парковых ограждений, беседок и пр. В том числе им были выполнены мемориальные памятники в Кишиневе (на Армянском кладбище) и Одессе.

           В творческом наследии архитектора, среди малых архитектурно-мемориальных форм им созданных, достойное место по праву должен занять малоизвестный надгробный памятник – усыпальница, своего рода «храм памяти», выполненный в классической манере, по мотивам античных эдикул (небольших декоративных построек).

     Заимствование отдельных форм не считалось «плагиатом» и вторичность архитектурного образа рассматривалась в определенной степени как достоинство. Это действенное отношение к архитектурному наследию было одной из характерных черт в творчестве архитектора-эклектика А.И.Бернардацци, сознательно демонстрирующего декоративные возможности старых форм, используя таким образом достижения мирового зодчества.

           Об авторстве архитектора свидетельствует надпись выбитая на памятнике: « Арх. : А . Бернардацци ».

    Научного паспорта памятник не имеет, и все соображения по его поводу могут рассматриваться как гипотеза.

           Вероятно, памятник был заказан Еленой Николаевной Макри после кончины своей сестры Лимонии († 6 ноября 1882 г.), т.е. его сооружение связано именно со смертью Лимонии Донич.

           И в период с ноября 1882 года до начала июня 1883 года памятник был спроектирован архитектором А.И.Бернардацци и воплощен в натуре одесским мастером А.Тузини (кстати сказать, в то время архитектор Бернардацци уже постоянно проживал в Одессе). Чем и можно, на наш взгляд, объяснить 7-ми месячный перерыв между кончиной и погребением Лимонии Макри-Донич. Ниже приводимая выдержка из архивного документа, как нам представляется, довольно убедительно иллюстрирует данное предположение.

           2 июня 1883 года бессарабский губернатор М.Кониар разрешил дворянке Елене Николаевне Макри «…перевезти в с. Ст. Дубоссары, Бендерского уезда, для предания там земле, непогребенное тело умершей в минувшем году сестры ея Лимонии Никоваевой Донич, урожденной Макри, находящееся в каплице Пуришкевича на Кишиневском кладбище, в двух цинковых гробах, герметически закупоренных и помещенных в деревянный ящик…», о чем и уведомил Консисторию.

    По рассказам сельчан в 1960-1961 годы склеп был варварски поруган коммунистами-атеистами, подожжён изнутри (где царила редкая красота) где покоились забальзамированные тела, останки которых были забыты вплоть до 90-х годов.

    Ныне, при старании о. Фёдора Пелина и некоторых благочестивых христиан, склеп  был реабилитирован, а также украшена его территория.

PostHeaderIcon Краткие исторические сведения о приходских священниках Архангело-Михайловской церкви с. Старых Дубоссар, Криулянского р-на.

Arhiepiscopul Nectarie (Grigoriev) cu slujitorii

С 1801г.  – о. Григорий  Херлат,  род. в 1775г., происхождением из мазыл. 4 мая 1801г. рукоположен Митрополитом Ясским Иаковом во священника к церкви с.Старых Дубоссар. В 1808г. утвержден Благочинным, и в 1828 г. Духовником.

    В некоторых историко-архивных документах встречается имя священника Херлата в связи с различными сторонами его многотрудной деятельности. Так, например, в октябре месяце 1818 г. по обвинению жителя селения Грушевой в косьбе сена в воскресный день «…за депутата от Оргеевской сердарии, для выяснения подробных обстоятельств дела, наряжен Благочинный Оргеевского цинута села Старых Дубоссар священник Григорий Хырлат».

    Когда в 1815 году в Экзаршеской Духовной типографии впервые были отпечатаны Служебники на молдавском языке, то по личному указанию митрополита Гавриила, который распределял издание среди должностных епархиальных лиц, 20 экземпляров было выделено: «Благочинному священнику Григорию Херлату».

          С 1802г.  –  о. Калистрат  (Аксентиевич)  Скиду,  род. в 1774г., из поселян, в семинарии не обучался. 1 января 1801г. принят в духовное звание и определен  пономарем к Архангело-Михайловской церкви с.Ст.Дубоссар. 13 февраля 1802г. рукоположен Митрополитом Ясским  Иаковом во священника к сей же церкви. 7 ноября 1838г. Его Высокопреосвященством Димитрием, Архиепископом Кишиневским и Хотинским утвержден  Духовником по Дубоссарскому Благочинию.

          С 1837г. –  о. Нестор (Григориевич) Херлат, род. в 1804г., священнический сын, в семинарии не обучался. 7 февраля 1824г. по резолюции Его Высокопреосвященства  Димитрия, Архиепископа Кишиневского и Хотинского  определен дьячком к Архангело-Михайловской церкви с.Ст.Дубоссар.  9 июня 1832г. сим же Архиепископом рукоположен во  диакона к Рождество-Богородичной церкви г.Кишинева. 28 марта 1837г. Его Высокопреосвященством рукоположен во священника к Архангело-Михайловской церкви с.Ст.Дубоссар.  20 марта 1843г. сим же Архиепископом утвержден Частным  Благочинным по Дубоссарской части.

    Другой (младший) сын священника Григория Херлата – о. Иоанн Херлат был в 1870 – начале 1880-х годов настоятелем Кагульского собора и Благочинным Измаильского уезда.

          С 1849г.  –  о. Николай (Калистратович) Скиду,  род. в 1816г., священнический сын, в семинарии не обучался. 22 марта 1841г. определен пономарем к Архангело- Михайловской церкви с. Ст.Дубоссар.  3 апреля 1845г. Его Высокопреосвященством Архиепископом Кишиневским и Хотинским Иринархом  рукоположен во диакона к сей же церкви.  17 апреля 1849г. тем же Преосвященным рукоположен во священника к Архангело-Михайловской церкви  с.Ст.Дубоссар.

    Не излишне будет отметить, что священники Нестор Херлат и Николай Скиду получили домашнее образование. И хотя они не обучались в духовных заведениях, но своими отцами-священниками Григорием Херлатом и Калистратом Скиду были обучены грамоте и подготовлены к священнической деятельности. В связи с этим нельзя не вспомнить, что еще в 1815 году митрополит Гавриил (Бэнулеску-Бодони), заботясь о духовном сословии Бессарабии и кадрах для епархии, довольно строго предупреждал в своем «Увещании к священно-церковно служителям Кишиневской епархии»: «…что от ныне впредь, кто из священников, или диаконов, или дьячков и пономарей не будет иметь старания о учении детей своих, таковые будут замечаемы и по мере нерадения будут наказуемы, дети же их, достигнув до 15-ти лет без обучения грамоте, будут исключены из духовного звания…».

    После 1842 года, когда сгорела старая деревянная церковь, и до 1861 года, покамест не была построена и освящена новая каменная, в селе Старые Дубоссары действовал временный молельный дом. Спасенные от пожара церковная утварь и иконы первоначально были перенесены в церковь соседнего, близлежащего села Коржево, но через некоторое время возвращены в  Ст. Дубоссары, в новообразованный молельный дом.

Штат причта (все священно и церковно служители) в течении этого 19-летнего периода не упразднялся и не сокращался, а сохранялся в полном составе вплоть до 1863 года, когда было учреждено новое штатное расписание, по которому в Архангело-Михайловской церкви должен был быть один священник.

          С 1863г.  –  о. Феодор ( Иоаннович ) Трифон, род. 1821г., сын пономарский, обучался в Кишиневском  уездном духовном училище до 5-го класса, из коего16 июня 1841г. уволен за болезнею в Епархиальное Ведомство. 2 ноября 1842г. определен дьячком к Благовещенской церкви г.Кишинева.  23 февраля 1849г. посвящен в стихарь. 4 февраля 1862г. Высокопреосвященным Антонием  рукоположен во диакона к той же церкви. 16 июня 1862 г. тем же Высокопреосвященным рукоположен во священника к  Архангело-Михайловской церкви с. Ст. Дубоссар. 6 июня 1869г. за старание по поверенной ему церкви награжден набедренником. В 1875г. Высочайше награждён синодальною бархатною скуфьею.

    В рапорте Благочинного Димитрия Балтаги на имя Архиепископа Кишиневского и Хотинского Павла, от 3 октября 1880г. за №419, был особо отмечен священник Феодор Трифон, как принимавший деятельное участие в сборе средств на ремонт Архангело-Михайловской церкви с. Ст. Дубоссар, который производился в летний сезон 1880 года и завершился 19 сентября, а 20 сентября церковь было освящена Благочинным.

          С 1886г.  –  о. Константин ( Иоаннович ) Гума, род. в 1860г., образование получил в Кишиневской Духовной Семинарии. Окончил курс со званием Студента (по высшему разряду) 15 июня 1882г. С 15 августа 1882г. по 22 октября 1885 был надзирателем при Единецком Духовном училище. 22 октября 1885 г. рукоположен во диакона, а 26 октября 1885 г. во священника в Свято-Димитриевскому собору г.Оргеева. 4 сентября 1886 г. согласно прошению переведен священником  Архангело-Михайловской церкви с. Ст. Дубоссар. К 1916 г. возведён в сан протоиерея. Сведения о семье священника Константина Гумы на начало 1918 года:

    Жена – Пульхерия Васильевна; дети их:

  1. Виктор, род. 17 мая 1887 г.; в Киевском военном училище по военной службе;
  2. Всеволод, род. 21 октября 1888 г.; священник в с.Блиндештах, Бельцского уезда;
  3. Михаил, род. 12 июня 1890 г.; Одесский университет;
  4. Петр, род. 25 июня 1893 г.; был в действующей армии, ныне дома;
  5. Леонид, род. 11 июня 1895 г.; в Одесской семинарии;
  6. Мария, род. 29 сентября 1896 г.; дома;
  7. Нина, род. 14 января 1903 г.; в Епархиальном училище;
  8. Елена, род. 17 апреля 1909 г.;  дома.

                      С 1929 г. –  о. Георгий Харега, род. 26 мая 1879 г., окончил курс Кишиневской духовной семинарии в 1902 г. 25 декабря 1902 г. Высокопреосвященным Иаковом посвящен во священника к церкви с.Тешкурен Бельцкого уезда, где проходил службу до 27 июля 1909 г., с какого времени перемещен был к церкви с.Загайкан, Оргеевского  уезда, где состоял по 30 ноября 1917 г., когда был  перемещен к церкви с.Коржево. С 1929 г. – священник Архангело-Михайловской церкви  с. Ст. Дубоссар.

          С 1929 г.  – о. Михаил ( Константинович ) Гума, род. 12 июня 1890 г., окончил курс семинарии.  28 июля 1929 г. рукоположен во священника к Архангело- Михайловской церкви с.Ст.Дубоссар. Священник Михаил Гума, вероятно, имел два образования: светское – Одесский университет, и духовное, семинарское, которое получил возможно уже в зрелом возрасте, т.к. в священника он был рукоположен в 39-ти лет от роду. Хотя и не исключено, что семинарские образование он мог получить еще будучи молодым человеком, а затем продолжить образование в Одесском университете.

         С 1947 г.  –  о. Виталий ( Георгиевич ) Вердиш, род. в 1904 г. в с.Погребя, Дубоссарского района. Образование – 2 класса Духовной семинарии. Рукоположен во священника  в 1946 г. 26 марта 1947 г. зарегистрирован при Архангело- Михайловской церкви с.Ст.Дубоссар, Ваду-луй-Водского  района.

    Сохранился интересный документ, связанный с именем священника Виталия Вердиша, который ниже мы приводим полностью (без комментариев):

«Его Преосвященству Преосвященнейшему Венедикту Епископу Кишиневскому и Молдавскому от настоятеля  Архангело-Михайловской церкви  с. Ст. Дубоссар, священника  Виталия Вердиша.

 

Прошение

     Смиреннейше припадая к стопам Вашего Преосвященства прошу разрешить нам для церкви с.Старые Дубоссары иконостас из Кондрицкого монастыря из второй церкви, который подходит к нашей церкви, из малой церкви.

    О сем смиреннейше просит Священник Виталий Вердиш.

               13/V-47 г.

    Разрешено для церкви Старые Дубоссары иконостас из второй церкви закрытого Кондрицкого монастыря, согласоваши с Уполномоченным по делам Русской православной церкви, вывезти.  –     Епископ Венедикт

              1947 г. 13 мая».

          С 1955 г.  –  о. Павел ( Васильевич ) Догот, род. в 1897 г. в с.Горешты, Котовского района.  Образование – школа псаломщиков. Рукоположен по священника в 1945 г. Возвратился из тюрьмы 6 июня 1955 г. и зарегистрирован при Архангело-Михайловской церкви с. Ст. Дубоссар, Ваду-луй-Водского района.

    P.S. Архангело-Михайловская церковь с.Ст.Дубоссары, Бульбокского района прошла регистрацию у Уполномоченного по делам Русской православной церкви при СМ МССР   8 августа 1953 года.

    На 27 октября 1961 года штат церкви состоял из одного священника и псаломщика, при количестве верующих в 540 человек.

   Далее служили священники Иоанн Варнава(Вынага) и Емилиан Тимофти. С 1979-1992 служил o. Иоанн (Матфеевич) Ротару. С 1992-1996 служил о. Василий Раду, с 1996-1997 о. Иоанн Плэмэдялэ и с 1997-2004 о. Иоанн Чиобану. C 20 cентября 2004 года сдесь спасаюсь я,  грешный и недостойный, священник Феодор (Иоаннович) Пелин, рожд. 28.09.1973 в пгт Костешты, Рышканского р-на. Образование – Базовое Медицинское Училище (Кишинёв,1992); Духовная Православная Академия (Кишинёв,1997); Магистратура (История и Етнология, Государственный Университет, Кишинёв,2005).

    P.P.S. В захоронениях у алтарной апсиды Архангело-Михайловской церкви погребены два первых священника новой, каменной церкви, прослужившие в ней в совокупности более 60-ти лет:

  1. о. Феодор Трифон ( 1821 ≈ †1885-86 );
  2. о. Константин Гума ( 1860 ≈ †1928-29 ).

    К сожалению, точных дат их смерти документально установить не представилось возможным.

PostHeaderIcon История церкви ,, Св. Архангела Михаила’’ с. Старые Дубоссары, Криулянского района.

Anii 80 (1)

Деревянная, на каменном фундаменте Архангело-Михайловская церковь села Старые Дубоссары, построенная в 1795 году старанием прихожан, сгорела во время пожара 10 июля 1842 года, когда от случившегося стихийного бедствия полностью выгорело все село Старые Дубоссары.

    Здесь к месту будет упомянуть о том, что во второй половине XIX – го века село еще дважды постигали бедствия, о чем лаконично повествуют документы: «1867 г. 2 мая от случайного пожара сгорело больше половины селения Ст.Дубоссары»;  «1872 г. в июле и августе свирепствовала в сем селении холера».

Уже весной следующего года, 14 мая 1843г., Кишиневская Консистория вынесла определение, в котором указала, что «…дозволено строить вместо сгоревшей, новую каменную церковь во имя ,,Святого Архистратига Михаила’’ в селении Старых Дубоссарах, по плану, утвержденному Строительною Комиссиею…», который был выдан Бессарабской строительной и  дорожной комиссией тогдашней владелице имения помещице Маврогени, поскольку та обязалась построить новую церковь в селе на свои средства.

Но вскоре, в 1844 году Маврогени скончалась. После затяжных имущественных разбирательств имение досталось одной из её дочерей, которая в 1850 году продала имение дворянину Н.А.Макри вместе с обязательством перед духовными властями о постройке церкви.

Видимо новый владелец не особенно торопился, но перед своей кончиной вспомнил о неисполненных обязательствах и в своём духовном завещании, составленном в 1853 году, в особом пункте отметил: «…как в сём селении Дубоссарах не имеется церкви, то прошу душеприказчиков построить таковую из собственного моего состояния и капитала…» и возложил исполнение обязательства на избранных им ответственных лиц: «…для исполнения воли моей назначаю душеприказчиками: коллежского ассесора Ивана Ламбровича, штаб-ротмистра Михаила Ралли и кишиневского купца Панаита Табакопуло…».

Строительство здания церкви началось не ранее весны 1858 года, так как 25 апреля того года в рапорте Старшего Благочинного протоиерея Феодосия Мурачинского в Консисторию указывается: «…разрешённая Епархиальным Начальством  постройка церкви в Ст. Дубоссарах ещё не начата и даже не приготовлено к тому никакого вовсе материала…».

Как бы то ни было,  но наконец в 1861 году почти через два десятилетия, после долгих проволочек, в селе была сооружена новая каменная церковь на средства, завещанные помещиком Николаем Афанасьевичем Макри, освященная 8 ноября 1861 года во имя св. Архангела Михаила.

Церковь была построена согласно плану, как и было некогда предписано Консисторией, выданному ещё в 1843 году Бессарабской строительной и дорожной комиссией.

Есть некоторые основания предполагать, что строителем  стародубоссарской церкви мог быть известный в то время строительный подрядчик – бывший военный инженер, отставной капитан Константин Осипович Саундерс, который в 1852 году по заказу помещика села Долна Иоанна Ралли (родного брата одного из душеприказчиков по завещанию Н.А.Макри штаб-ротмистра Михаила Ралли) построил в селе Долна церковь, а также в 1850-60-е годы занимался проектированием и строительством церквей во многих других селах Бессарабии. Поэтому, на наш взгляд, вполне возможно такое допущение, хотя, если подходить строго, мы не располагаем неопровержимыми документальными данными, подтверждающими этот факт.

Судя по архитектуре здания  Архангело-Михайловской церкви, вероятнее всего план на её постройку представлял собою один из вариантов так называемых «образцовых» проектов для сельских церквей, по которым в те годы возводились многие церкви Бесарабии (естественно, с возможными некоторыми отклонениями при практическом строительстве). По аналогичному проекту, например, была построена в 1872 году церковь в селе Селиште, Оргеевского уезда.

Безусловно, здание церкви не отличается какими-то выдающимися архитектурно-художественными достоинствами, но, простояв  полтора века, является для данного населенного пункта – села Старые Дубоссары – самой старинной каменной постройкой, своего рода исторической достопримечательностью села.  Причем, что особенно замечательно, и не так уж часто встречается, в Архангело-Михайловской  церкви никогда не прекращались богослужения, она никогда не закрывалась – храм всегда был действующим !!!

Каменная Архангело-Михайловская церковь, претерпев ряд текущих ремонтов (1880г., 1897г., 1914г. и последний в 1942 году), и пострадав во время боевых действий 1944 года, когда ( по  словам местных жителей – старожилов села) попаданием снаряда Cоветской Армии была разрушена глава церкви (барабан с куполом) и сводчатые каменные перекрытия,  дошла до нашего времени в несколько измененном виде.

    Здание церкви характерно продольной ориентацией со строгой регулярностью фасадов, в оформлении которых использованы декоративно-пластические детали и элементы классицистического стиля. Ядро храма (центральная, основная часть здания) тяготеет к кубической компактности объема, хотя в плане и не представляет правильного квадрата. С восточной стороны к ядру храма примыкает пониженная граненная алтарная апсида с боковыми добавками (ризницей и пономарней). Объемную композицию церковного здания замыкает с западной стороны колокольня, соединенная с ядром храма посредством нейтральной связки – узкой трапезной (в поперечнике равной колокольне). Вертикаль колокольни состоит из удлиненного четверика, на котором сидит, меньший по сечению, короткий восьмерик с шатровым завершением. Центральный объем здания (ядро храма) скорее всего завершался каменным 4-х оконным световым барабаном, несущим купол луковичной формы. В общем – довольно уравновешенная, соразмерная, хороших пропорций постройка.

Перед реставрацией поставлена задача: придать церкви первоначальный архитектурный облик, то есть архитектурный облик здания, существовавший с 1861г. до 1944г. Однако, в результате историко-архивного поиска в НАРМ (Национальный Архив Республики Молдова) ни технической документации (чертежей проекта), ни иконографического материала (фотоизображений) по объекту обнаружено не было.

Сегодня от былой красоты сохранился иконостас, освящённый в 1891. Также оригинальна Распятие Господне, привезённая из русского Святопантелимоновского монастыря на горе Афоне. Другие  церковные предметы, представляющие какой-либо исторический интерес, к великому сожалению, до нас не сохранились, так как в советские годы церковь варварски ограбили 3 раза.

На территории церковного двора, с алтарной стороны церкви, находится маленькое кладбище, в центре которого находится уникальный склеп, построенный по проекту известного архитектора  А. И. Бернардацци (1831-1907†) и исполненным в г. Одессе мастером А. Тузини. В склепе захоронены Лимонiя Доничъ († 6 ноября 1882, 35 лет) и её  шурин Левъ Лысаковскiй († 2 июня 1915, 72 года). Они унаследовали имение с. Старые Дубоссары  у родителей и, соотвественно, тестей – семьи Макри, которая здесь же похоронила своих трёх сыновей, предположительно из-за одной наследственной болезни: Леонидъ Макри († 21 июля 1863, 22 года), Ксенофонтъ Макри († 1 октября 1864, 25 лет) и Николай Макри († 31 августа1878, 27 лет).

Так как супруги Лев Лысаковский и Елена Макри(† 1937) были бездетны, они усыновили племянника, Николая Донича († 1960), известного бессарабского астронома, который унаследовал имение и в боярской усадьбе соорудил метеорологическую лабораторию.

По правой стороне от алтаря покоятся два священника: о. Феодор Трифон (1821≈1886†) и о. Константин Гума (1860≈1930†).

Сегодня настоятелем церкви ,, Св. Арх. Михаила” является митрофорный протоиерей о. Феодор Пелин, благочинный Криулянского и Дубоссарского районов. Так как около 60-ти лет не проводились масштабные ремонтные работы, что, естественно, сказалось плачевно на общее состояние церкви, сегодня храм нуждается в полной реставрации, чего и надеемся осуществить с Божьей помощью. С 2004-го года, удалось сделать следующее :

– Была полностью удалена внешняя штукатурка и заменена натуральным белым камнем,  согласно старым орнаментам; на внешней стороне алтарной абсиды  в мозаике была исполнена икона Св. Арх. Михаила;

– Были заменены все окна и двери, новые изготовлены из натурального дуба; в процессе монтирования находятся боковые портики и пороги из натурального камня; церковь была оснащена автономным отоплением и  канализацией, сигнализационной и звуковой системами;

–  Полностью были заменены крыша и кресты колокольни и алтаря;

–  Ветхая роспись была освежена, также много новых икон украшают храм;

–  Были заменены паникадила, семисвечник, свечники и мн. др.;

–  В 31.08.2020 году Митрополитом Владимиром был освящён новый Св. Престол, вырезанный из дерева, в основание которого были заложены мощи Св. Мчн. Аксиона и Естиона;

–  Проводились работы по реставрации склепа;

– Были монтированы новые большие и малые врата, а также построен новый забор общей длинной около 150 метров;

–  Был вскопан новый колодец, глубинна которого около 35 метров;

–  Старый приходской домик был снесён, так как находился в аварийном состоянии, на его место построили новый. Также для праздничных трапез была построена огромная беседка;

–  Территория церкви приятно благоустроена, посажены много разных декоративных деревьев,  кустарников и растений;

–  Было открыто новое кладбище;

–  По всему селу воздвигнуто много Распятий, большинство из которых установлены на тех же местах, где когда-то были снесены при Советской власти;

–  В первоначальной школе и лицее преподаётся Религия; приход сегодня имеет библиотеку, также действует вечерняя Воскресная Школа для взрослых.

 Да поможет нам Бог !

PostHeaderIcon Înălţarea Răstignirilor din satul Dubăsarii Vechi

Cercetarea istoriei bisericii cu hramul „Sf. Arh. Mihail” din Dubăsarii Vechi, r. Criuleni ne face deseori să descoperim noi şi noi evenimente din trecutul acestei parohii. Astfel, făcând ordine în vechile atribute bisericeşti, am descoperit numeroase chipuri ale Mântuitorului răstignit, lucrate în lemn, mai mult sau mai puţin uzate de greutatea anilor. În mod firesc, descoperind aceste chipuri, m-am întrebat cum de au ajuns aici şi cine cu grijă le-a dosit la biserică?
Răspunsul la aceste întrebări l-am aflat de la bătrânii satului, în special, de la dl Teodor Guitu, care a activat mai bine de zece ani în calitate de staroste: „Aproximativ prin vara anului 1961 se zvonise despre vizita în Moldova a tovarăşului Nichita Hruşciov, un ateist brutal şi un crunt prigonitor al Bisericii Ortodoxe. Într-o dimineaţă la „naread”-ul din colhoz „partorg”-ul Laşcu Alexandru Damianovici a dat indicaţii pentru a fi demolate toate Răstignirile din sat. Acest lucru a stârnit o adevărată revoltă (tot datorită opoziţiei ferme a sătenilor biserica din Dubăsarii Vechi nu a putut fi închisă). Autorităţile locale au insistat ameninţând pe creştini cu diferite răfuieli. Ca urmare, pentru a nu permite distrugerea Răstignirilor şi profanarea lor, mulţi creştini le-au mutat din drum în ogrăzile lor (le vedem prin gospodării până azi), alţii le-au dus în cimitir, alţii au demontat chipul Mântuitorului răstignit, icoanele şi le-au pus la păstrare cu grijă până la vremi mai bune, ca mai apoi să le aducă la biserică. Au fost însă şi cazuri când unele Răstigniri au fost demolate, de obicei noapte târziu, pe ascuns, după care erau duse pe malul Nistrului şi arse. Este imposibil să uiţi acele zile negre, care m-au zguduit până în străfundul fiinţei mele”.
Discutând despre chipurile Mântuitorului răstignit descoperite la biserică, în cadrul adunării Consiliului parohial s-a decis restaurarea lor şi ridicarea în sat a unor noi Răstigniri, unde aceste chipuri vor fi amplasate. Ideea a fost imediat susţinută de creştinii satului. Astfel domnişoara Silvia Cerlat, magistru în teologie, a restaurat şi pictat primele Răstigniri, iar pe data de 28 septembrie a.c. a fost sfinţită prima Răstignire, ctitorită de dl Octavian Magaliuc.
Acestui exemplu au urmat domnii Gheorghe Chetruşca, Alexandru Mişcinschii, Alexandru Pelin, Valeriu Chetrușca, Evgraf Chetrușca ş.a. O nespusă bucurie duhovnicească mă cuprinde când văd pe copiii satului închinându-se şi însemnându-se cu semnul Sfintei Cruci trecând prin faţa acestor Răstigniri. Nădăjduiesc ca ele să lumineze cu har dumnezeiesc sufletele creştinilor şi întreg satul. Aşa să ne ajute Dumnezeu.

Preot paroh prot. mitr. Teodor Pelin

PostHeaderIcon Istoria bisericii cu hramul ,,Sf. Arhanghel Mihail’’ din s. Dubăsarii Vechi, r-l Criuleni

Anii 80 (1)

Localitatea Dubăsarii Vechi a fost atestată documentar pentru prima dată în 1610. Despre existenţa unei biserici în acea perioadă nu sunt date. Documentele de arhivă ne vorbesc despre o biserică construită de locuitorii satului Dubăsarii Vechi în 1795. Era o biserică de lemn, dar cu fundament de piatră. La 10 iulie 1842 a avut loc un mare incendiu în urma căruia a ars cea mai mare parte a satului, inclusiv şi biserica.

    În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, aşa cum ne mărturisesc documentele, satul a mai avut de suferit din urma unor calamnităţi: „La 2 mai 1867, în urma unui incendiu întâmplător a ars jumătate din localitatea Dubăsarii Vechi”; „ În iulie şi august 1872 în sat a bântuit holera”.

    Peste un an, la 14 mai 1843, Consistoriul duhovnicesc de la Chişinău dă următoarea indicaţie: „ … se permite construirea în locul celei care a ars, o nouă biserică din piatră cu hramul în cinstea „Sfântului Arhanghel Mihail’’ în localitatea Dubăsarii Vechi, în conformitate cu planul întărit de Comisia de Construcţie… ”. Responsabilitatea construirii din surse proprii a noii biserici a revenit boieresei Mavrogheni, care era proprietara moşiei Dubăsarii Vechi. În scurt timp, în 1844, ea moare. După îndelungate procese privind împărţirea averii moşia a revenit unei fiice, care la rândul ei, în 1850, a vândut-o boierului Nicolae Atanasie Macri. La încheierea tranzacţiei de vânzare-cumpărare, acesta din urmă şi-a asumat obligaţia în faţa feţelor bisericeşti să construiască el biserica, dar, cu părere de rău, nu s-a grăbit să se ţină de cuvânt. În 1853, văzând că i se apropie sfârşitul, în testament a cerut să fie inclus un punct aparte privitor la biserică în care se menţiona: „ … aşa cum în localitatea Dubăsarii Vechi nu este biserică, eu rog să fie construită aici o biserică din averea mea, … persoanele responsabile pentru îndeplinirea voinţei mele vor fi funcţionarii Ivan Lambrovici, Mihail Ralli şi negustorul Panaite Tabacopulo… ”.

    Construcţia bisericii a început nu mai devreme de primăvara anului 1858, căci la 25 aprilie a aceluiaşi an, în raportul protopopului protoiereu Teodosie Muracinschi către Consistoriu se menţiona: „ … deşi există permisiunea necesară a Direcţiei eparhiale, construcţia bisericii din Dubăsarii Vechi nu este începută şi nici materialele de construcţie măcar nu-s pregătite … ”.

    În cele din urmă, în anul 1861, peste aproape două decenii de amânări, construcţia noii biserici din piatră a fost finisată. Acest lucru s-a realizat din mijloacele lăsate prin testament de boierul Nicolae Atanasie Macri şi a fost sfinţită la 8 septembrie 1861 cu hramul „Sfântul Arhanghel Mihail”.

    Sunt anumite motive să credem că lucrările de construcţie au fost conduse de cunoscutul în acele vremuri – fostul inginer militar, căpitanul în rezervă Constantin Osipovici Saunders, care în 1852, la comanda proprietarului moşiei satului Dolna, boierului Ioan Ralli (fratele lui Mihail Ralli, menţionat în testamentul boierului N.A. Macri, ca unul din responsabilii construcţiei bisericii din Dubăsarii Vechi) a construit în Dolna biserica. La fel se cunoaşte că în anii 1850-1860 el s-a ocupat cu proiectarea şi construirea mai multor biserici din satele Basarabiei. Totuşi documente concrete care l-ar indica direct pe Saunders ca constructor al bisericii din Dubăsarii Vechi nu sunt descoperite.

    După arhitectură, biserica reprezintă unul din variantele de proiecte în stil clasicist rusesc specific pentru bisericile din localităţile rurale din acele timpuri din Basarabia.

    După un proiect aproape identic a fost construită în 1872 şi biserica din satul Selişte, plasa Orhei.

    Deşi biserica din Dubăsarii Vechi nu este deosebită prin aspectul său arhitectural, totuşi având peste un secol şi jumătate, ea este cea mai veche clădire a satului ajunsă până în zilele noastre şi astfel este o raritate care prezintă un vădit interes istoric.

    Pe toată perioada de existenţă, de la sfinţire şi până în astăzi, biserica a fost reparată capital de mai multe ori (1880, 1897, 1914 şi ultima dată în 1942). În 1944, în timpul operaţiunilor militare, un obuz al Armatei Sovetice a căzut pe cupolă şi a distrus-o. Lipsa cupolei, care până în prezent n-a mai fost restaurată, scade considerabil din aspectul arhitectural al bisericii.

    Actualmente, din toată frumuseţea de altă dată, s-a păstrat iconostasul confecţionat în 1891. Ceva unical este şi Răstignirea adusă de la mănăstirea rusească Sfântul Pantelimon de pe Muntele Athos. Alte obiecte bisericeşti de mare valoare nu s-au păstrat, căci în perioada sovetică biserica a fost prădată de 3 ori.

    Lângă curtea bisericii, în partea dinspre altar este un mic cimitir în centrul căruia se află un cavou unical construit după proiectul vestitului arhitect A. Bernardazzi (1831-1907†) şi executat la Odesa de către sculptorul A. Tuzini. În acest cavou odihnesc Limonia Donici († 6 noiembrie 1882, avea 35 ani) şi cumnatul ei  Lev Lîsakovskii († 2 iunie 1915, avea 72 ani). Aceştia au moştenit pământurile din Dubăsarii Vechi de la părinți și respectiv socri – familia Macri, care la rândul lor îngropase aici trei feciori, care au decedat din cauza unei boli ereditare: Leonid Macri († 21 iulie 1863, avea 22 de ani),  Xenofont Macri († 1 octombrie 1864, avea 25 de ani) și Nicolae Macri († 31 august 1878, avea 27 de ani).

    Deoarece nu aveau copii, soţii  Elena Macri(†1937) şi Lev Lîsakovskii au înfiat un nepot, pe Nicolae Donici († 1960), cunoscut astronom basarabean, care a moştenit moşia, înfiinţând în conacul boieresc un laborator meteorologic.

    În curtea bisericii, în partea dreaptă a altarului sunt înmormântaţi doi preoţi Teodor Trifon (1821≈1886†) şi Constantin Guma (1860≈1930†).

    În perioada sovietică biserica din Dubăsarii Vechi a fost una din puţinele biserici care nu a fost închisă şi în care permanent s-a slujit.

    În prezent, paroh al bisericii „Sfântul Arhanghel Mihail” din Dubăsarii Vechi este prot.  mitrofor Teodor Pelin, protopop de Criuleni şi Dubăsari.

    La momentul de faţă biserica este în faza de restaurare  capitală. Timp de mai bine de 50 de ani ea nu a fost reparată esențial, lucru care s-a răsfrânt foarte grav asupra stării bisericii. Deja de câțiva ani, cu ajutorul enoriaşilor şi a unor oameni de bună credință, lucrările de reconstrucţie se desfăşoară intens,deși volumul de lucru acumulat este nespus de mare, iar materialele sunt extrem de costisitoare. Astfel,din 2004 s-au efectuat următoarele lucrări:

–     A fost dată jos toată tencuiala exterioară și înlocuită cu piatră albă naturală, montată conform modelului original al ornamentelor; în peretele exterior al absidei altarului a fost executată icoana Sf. Arhanghel Mihail, lucrată în tehnica mozaicului;

–     Au fost schimbate toate ușile și ferestrele,cele noi fiind confecționate din lemn de stejar; în proces de lucru se află montarea coloanelor și a pragurilor din blocuri de piatră de Cosăuți la cele două intrări laterale; biserica a fost amenajată cu un sistem autonom de încălzire și alimentare cu apă; au fost montate un sistem de sonorizare și unul de alarmă;

–     Au fost schimbate crucile,lemnul și tabla zincată de pe acoperișul altarului și a clopotniței;

–     În interiorul bisericii a fost împrospătată pictura, deasemenea au fost pictate următoarele icoane : în altar – ,,Hristos Marele Arhiereu’’de la Locul Înalt și ,,Rugăciunea din grădina Ghetsimani’’de la Jertfelnic , în naos – icoanele ,,Tuturor sfinților care s-au proslăvit pe pământul Moldovei’’,  ,,Sf. M. Mc.Gheorghe’’ ,  ,,Sf. M. Mc. Dumitru’’ș.a.;

–      Au fost procurate policandre noi  mare și mic, semisfeșnic din altar, toate sfeșnicele și candelele din biserică ș.a.;

–       La 31.08.2020 ÎPS Vladimir, Mitropoplitul Chișinăului și al întregii Moldove, a sfințit un Prestol nou, sculptat în lemn, în care au fost puse cu grijă moaștele Sfinților Mucenici Epictet și Astion, donate cu acest prilej de Preacuvioasa Maica Epistimia(Goncearenco), stareța mănăstirii Suruceni;

–      Au fost efectuate diverse lucrări de restaurare a cavoului ctitorilor;

–      Au fost montate porți noi, mari și mici, deasemeni, a fost reconstruit gardul  parohiei cu o lungime de peste 150 metri;

–       A fost săpată  o altă fântână cu o adâncime de 35 metri;

–        Casa veche parohială a fost demolată, căci se afla într-o stare avariată, pe locul ei a fost zidită una nouă.  La fel s-a construit un grandios foișor pentru agapele de sărbători;

–      Teritoriul parohial a fost cu grijă amenajat, plantându-se diverși arbori, arbuști  și plante decorative;

–       A fost deschis un cimitir nou;

–       În sat au fost înălțate numeroase răstigniri, multe din care au fost montate pe locurile celor demolate în perioada sovietică;

–       În școala primară și liceu se predă Religia, parohia dispune de o bibliotecă, iar în fiecare duminică seara se petrec ore de catehism pentru adulți.

                                               Așa să ne ajute Dumnezeu!

 

PostHeaderIcon Monumentul memorial din Dubăsarii Vechi

     În interiorul curţii, la câţiva metri spre răsărit de absida altarului bisericii „Sf. Arhanghel Mihail” din Dubăsarii Vechi, se află un cavou, al familiei boiereşti Macri, construit în a doua jumătate a secolului al XIX-lea.

    Cum reiese din testamentul (alcătuit în 1853) boierului Nicolae Macri, proprietarul moşiei s. Dubăsarii Vechi, el avea, împreună cu soţia sa Maria, cinci copii: trei fii -Xenofont(† 1 octombrie 1864, avea 25 ani), Leonid(† 21 iulie 1863, avea 22 ani) şi Nicolae(† 31 august 1878, avea 27 ani) şi două fiice – Lemoniţa(† 6 noiembrie 1882, avea 35 ani)  şi Ileta(† 1937). Fiicele care la maturitate purtau numele Limonia (Melania) şi Elena s-au măritat respectiv cu Nicolae Donici (nu cunoaștem nimic, se presupune că s-a sinucis) şi Leon Lâsacovski(† 2 iunie 1915, avea 72 ani).

    În familia lui Nicolae şi Limoniei s-a născut un fiu, care a fost numit după prenumele tatălui. Acesta este renumitul învăţat astro-fizic Nicolae Donici(†1960), înfiat şi educat de către mătuşa sa, Elena Macri-Lâsacovski. În acest fel, ctitorul bisericii „Sf. Arhanghel Mihail” din Dubăsarii Vechi, boierul Nicolae Macri îi este bunic pe linie maternă.

    Nu este o noutate că vestitului arhitect A. I. Bernardazzi (1831-1907†) a proiectat cu succes şi în domeniul arhitecturii edificii de dimensiuni mici: pavilioane, havuzuri, foișoare etc. De asemenea, el a proiectat monumente memoriale în Chişinău (Cimitirul central de pe str. Armenească) şi Odesa.

   CAVOUL (2) Una din lucrările lui A. Bernardazzi este şi puţin cunoscutul monument memorial – cavoul din Dubăsarii Vechi, executat în tradiţia stilului arhitectural clasic, cu elemente antice. Despre acest fapt ne vorbeşte inscripţia cioplită: „Arh. A. Bernardazzi”.

    După toată probabilitatea, monumentul a fost comandat de Elena Macri după decesul timpuriu al surorii sale Limonia (6 noiembrie 1882). În perioada din noiembrie 1882 până la începutul lunii iunie 1883 monumentul a fost proiectat de către arhitectul A. Bernardazzi şi executat din marmură de către meşterul A. Tuzini din Odesa.

    Faptul că Limonia Donici a fost înmormântată în acest cavou după şapte luni de la deces ne este confirmat de datele arhivistice.

    La 2 iunie 1883 gubernatorul Basarabiei M. Koniar a permis Elenei Macri „să transporte în satul Dubăsarii Vechi, plasa Bender, pentru a fi înhumat, trupul neînmormântat în anul trecut al surorii sale Limonia Nicolaevna Donici, născută Macri, care se află în cavoul lui Purişchevici din Cimitirul chişinăuian, în două sicrie de aramă, închise ermetic şi îmbrăcate cu lemn…”, despre care fapt a fost informat Consistoriul.

    Din spusele enoriașilor în anii 1960-1961 cavoul a fost oribil profanat de ateii comuniști, interiorul cavoului (amenajat de o rară frumusețe) cu trupurile îmbălzămate a fost incencendiat, iar rămășițele  lăsate în voia soartei până în anii 90.

     În vara anului 2022, cu străduința părintelui Teodor Pelin, cavoul a fost complet dezasanblat și restaurat printr-un proiect finanțat de Uniunea Europeană, prin intermediul programului UE ”Măsuri de Promovare a Încrederii”, implimentat de Programul Națiunelor Unite pentru Dezvoltare”.

În data de 21 noiembrie 2023 cavoul familial Macri-Donici a fost resfințit de un sobor de preoți în frunte cu Înaltpreasfințitul Părinte Petru, Arhiepiscopul Chișinăului, Mitropolitul Basarabiei și Exarhul Plaiurilor.

Calendar Creștin Ortodox
Arhiva Video
Filme Ortodoxe Online

FILME ORTODOXE

Biblia Ortodoxa online
Editura Sf. Mina

Editura Agaton

Moldova pentru viață