Arhiva pentru august 25th, 2008

* * *

Sfințirea prestolului, 2007.

     Следует сразу отметить, что история церкви в селе Стецканы оказалась при подробном изучении довольно запутанной и не простой. Сведений немало, но они весьма кратки и не вполне однозначны.

     По мере выявления историко-архивных источников картина несколько менялась, но, к сожалению, не получила окончательного завершения, т.к. точная дата постройки в селе каменной церкви так и не была установлена.

     Конечно, проведенное исследование не исчерпывающе полное, ибо нельзя безоговорочно утверждать, что выявлены абсолютно все документальные источники, имеющие непосредственное отношение к церкви села Стецканы, однако, достаточно основательное.

***

      Деревянная церковь в селе Стецканы была построена во второй половине 70-х годов XVIII века (в 1777 году, или в 1779 году), освящена во имя Св. Архистратигов Михаила и Гавриила и просуществовала, как минимум, до начала 1830-х годов, а то и дольше. Поскольку исторические сведения, содержащиеся в самых ранних по времени церковных документах, буквально следующие:

За 1813г.: «Округ р. Икела, с. Стецканы – Архистратигов – деревянная, плохая, но достаточна ризами, иконами и книгами – 1779г.»;

За 1820г.: «Оргеевского цинута в селе Стецканах Архангеломихайловская церковь деревянная, во всем прочная, утварьми, ризницею и книгами посредственная»;

За 1830г.: «Бисерика сфинцилор Воевозь уездул Орхеюлуй сатул Стецканий – построена в 1777 году, деревянная с деревянной колокольней».

     Из вышеприведенных данных следует, что еще в 1830 году в селе Стецканы существовала единственная церковь – Св. Архангелов (Воевозь), деревянная! И никакой каменной церкви тогда в селе не было.

***

    Каменная церковь в селе Стецканы была сооружена в период между 1831 годом и 1856 годом, но когда именно осталось невыясненным, ввиду отсутствия документов за указанный период.

     Однако, во всех историко-архивных источниках второй половины XIX в. – начала XX в., а вслед за ними и в библиографических источниках (печатных изданиях) дореволюционного и румынского периодов, как дата постройки в селе каменной церкви фигурирует – 1808 год (в одном случае – 1818 год). Чему мы не можем найти объяснения, учитывая неопровержимые данные приведенные выше (см. пункт 1-й).

В церковных документах за разные годы, начиная с 1856г., содержатся  сведения:

по данным за 1856г.: «Церковь Архангело – Михайловская, Оргеевского уезда села Стецкан, принадлежащего помещику, подпоручику Ивану Тютюнову – Построена в 1808 году тщанием помещицы Зиновии Тютюновой и жителя села Нестора Хатмана. – Зданием каменная, с особою на 4-х столбах колокольнею; покрыта шинделью – Земля для церковного причта (33 десятины) была Оргеевским землемером Росицким обмежевана и составлен план 3-го октября 1856г.»

по данным за 1860г.: «Церковь Св. Архистратига Михаила, Оргеевского уезда села Стецкан, принадлежащего помещику Александру Титунову. – Построена в 1818 году тщанием помещицы Зиновии Титуновой и жителя того села Нестора Хатмана. – Зданием каменная, с особенною колокольней на 4-х деревянных столбах; покрыта шиндилою.»

по данным за 1871 год: «Церковь Свято-Михайловская Оргеевского уезда селения Стецкан, принадлежащего помещику Василию Федоровичу Кучкову. – Построена в 1808 году тщанием помещицы Тютюновой и жителя того же села Нестора Хатмана. – Зданием каменная, с особою на 4-х деревянных столбах колокольнею; покрыта шенделью.»

по данным за 1916г.: «Оргеевского уезда с. Стецканы – Церковь построена в 1808 году тщанием жителя села Стецкан Нестора Гатмана. – Зданием каменная с деревянной колокольней над притвором. Оштукатурена снаружи и внутри. Покрыта листовым железом. Вся крыша окрашена зеленой масляной краской. – Престол один во имя Св. Михаила. Храмовый праздник 8-го ноября. – Богослужения и требы совершает причт церкви с. Миклешт –

Вокруг церкви ограда: одна половина каменная, а другая из хвороста. При церкви сторожка покрытая черепицею. –

За селом вдали от церкви на расстоянии 200 саж. находится кладбище. Длина кладбища 360 саж., ширина 270 саж. Вокруг кладбища ограда из хвороста. Кладбище на земле Петра Васильевича Кучкова; имеет приличный вид. Существует с 1813 года.»

     Как нетрудно заметить, вначале деревянная колокольня была отдельно стоящей от каменного здания церкви, но впоследствии во время ремонта 1880-х годов верхний ярус деревянной колокольни (ярус звона) был надстроен над притвором церкви. В таком виде церковь просуществовала вплоть до наших дней, что наглядно демонстрирует единственное сохранившееся фотоизображение церкви.

     Библиографические источники освещают нашу тему так:

«С. Стецканы  – Каменная церковь в честь Св. Архистратига Михаила построена в 1808 году тщанием жителя села Стецкан Нестором Гатманом. Архитектура виде звезды. Колокольня деревянная.» /1910г./

«Micleşti…; sat alaturat Steţcani cu interesanta biserică sf. arh. Mihail, la 1 klm., zidită la 1808, de locuitorul Nestor Hatman, in forma de stea.» /1922г., 1930г./

    «Biserica de piatră cu hramul Sfăntul Arhanghel Mihail din Steţcani a fost ridicată în 1808, cu sprijinul credinciosului Nestor Gatman, din localitate. Sfăntul locaş a fost construit în formă de stea. Alături de biserică se află o clopotniţă din lemn. În anul 1888, în Steţcani a fost construită o nouă biserică.» /2001г./

     В «Перечне памятников Республики Молдова, охраняемых государством», центральная зона, район Криулень, под № 361 значится: «Стецкань – церковь Св. Архангела Михаила – 1808 г. – памятник архитектуры национального значения.»

     Что подразумевалось под формой звезды сейчас непросто определить с достаточной ясностью (возможно, кресщатый план здания церкви?), поскольку фотография не дает полного представления о всем здании в целом, т.к. изображает лишь колокольню с частью входного тамбура – притвора, а более – менее подробными архитектурными описаниями здания церкви мы не располагаем.

     Что же касается исторических сведений, которые приведены в современном издании (2001г.), то следует признать их ошибочными. Вероятно, за дату постройки новой каменной церкви была принята дата проведения капитального ремонта старого здания церкви в 1880-х годах.

     Каменная Архангело – Михайловская церковь простояла вплоть до нашего времени и в последние годы на том же месте был сооружен новый каменный храм.

Приходские священники

    «По справке в Кишиневской Экзаршеской Духовкой Дикастерии оказалось: 1-е, Оргеевского цинута в с. Стецканах Архангеломихайловская церковь деревянная, во всем прочная, утрварьми, ризницею и книгами посредственная; в приходе дворов 86-ть; в них душ мужеска пола 201, а женска 175, обоего же пола 376.                                    лета

При оной причт – Священники – Нестор Парфений – 64

                                                         Иоанн Парфений  – 39

                                Дьячки      –     Илия Кирица     –     30

                                                         Ананий Парфений – 32

2-е, из засвидетельствования же на одобрение учиненного Протоиереем Ставаракием Костином значится, что вышеписанные священники Нестор и сын его Иоанн, из коих первый не производил уже тому назад 8 лет священнослужение по причине глухоты и слабого зрения, а второй Иоанн страждет падучею болезнею по каковым болезненным припадкам они оба священнодействовать не могут.

3-е, промующийся к означенной Михайловской церкви во священника, показанный дьячек Илия Кирица отмечен читать и писать умеет, поведения хорошего, не штрафован, женат, имеет детей: Константина 4-х лет и Иоанна 1-го года.

Генваря 30-го дня 1820 года.»

     Сохранившиеся документы Дикастерии о назначении нового священника к церкви села Стецканы, к которым относится вышеприведенная справка, дают нам возможность узнать имена самых ранних священников Архангело – Михайловской церкви.

    С  ?  до 1820г.  –  о. Нестор  Парфений, род. в 1755г.;  не известно с какого года, но судя по всему был многолетним священником при церкви с. Стецканы; в начале 1820г. отправлен за штат.

    С ?  до 1830г. –  о. Иоанн (Несторович) Парфений, род. 1780г., священнический сын; состоял священником при церкви с. Стецканы до 1830г.

    С 1820г. по 1830г.  –  о. Илия  Кирица, род. в 1789г.; состоял дьячком при церкви с. Стецкан 4 февраля 1820г. Преосвященным Димитрием рукоположен во священника к церкви с. Стецканы, где служил до 1830г. и далее (до какого именно года не известно).

    1830 – 1856гг.  –  ? (не установлено, за отсутствием документов).

    С 1856г. по 1859г. – о. Симеон (Иоаннович) Бланарь, род. в 1824г., дьячковский сын, в семинарии не обучался; 5 марта 1840г. определен пономарем к церкви с. Гертоп – Маре, Оргеевского уезда; 8 мая 1846г. посвящен в стихарь; 23 декабря 1854г. рукоположен в диакона к церкви с. Машкауц, Оргеевского уезда; 14 октября 1856г. рукоположен во священника к церкви с. Стецкан; 28 августа 1859г. переведен к церкви с. Ишновец.

С 1860г. по 1864г.  –  о. Константин (Феодорович) Катыреу,  род. в 1826г.; дьячковский сын, в семинарии не обучался; 22 марта 1850г. определен пономарем к церкви с. Райлянка, Аккерманского уезда; 22 июня 1851г. рукоположен в диакона к церкви с. Рышково, Оргеевского уезда; 22 октября 1857г. рукоположен во священника  к церкви с. Згардешты Ясского уезда; 1 октября 1860г. переведен к церкви с. Стецкан; 28 января 1864г. переведен к церкви с. Маркауц.

    С 1864г. по 1871г. –  о. Симеон Бланарь. 27 января 1864г. переведен обратно к церкви  с. Стецкан; 20 января 1871г. переведен снова к церкви с. Ишновец.

     В октябре 1872 года при перераспределении приходов в епархии приход с. Стецканы был упразднен и Архангело – Михайловская церковь с православным населением села были причислены (приписаны) к приходу соседнего села Миклешты. И с этого времени, в течении последующих 85-ти лет православную паству села Стецканы окормляли священники Св. Спиридоновской церкви с. Миклешты, совершая богослужения в Архангело – Михайловской церкви лишь по большим праздникам. Поэтому не бесполезно будет указать их имена:

    1872 – 1899гг. –  о. Георгий (Соломонович) Режепа.

    1899 – 1912гг. –  о. Константин (Иванович) Васильев.

    1912 – 1960гг. –  о. Николай (Харитонович) Мани.

     Лишь в 1940-е годы непродолжительное время (1942 – 1944гг.) при Архангело – Михайловской церкви состоял священником о. Константин Пырву, который в 1944 году эвакуировался в Румынию.

     В 1958 году, по решению тогдашних властей,  Архангело – Михайловская церковь в селе Стецканы была закрыта для богослужений, и здание долгое время использовалось под колхозный склад, что в конечном итоге привело её в аварийном состоянии. В 1990 г. прихожане решили разобрать старую церковь, а на её место построить новую, более вместительную.

    В 1992-1998 г. приход обслуживал о. Иоанн Ганган, настоятель церви ,, Св. Иер. Спиридона” из соседнего села Миклешты. С 1998-2003 г. служили о. Вячеслав Чебан, о. Николай Ротару, о. Виктор Кондря и др.. С 2003 г. настоятелем был назначен о. Александр Парасий, который приложил немало усилий для процветания прихода.

Biserica din lemn din satul Steţcani a fost construită în a doua jumătate a anilor 70 ai secolului al XVIII-lea (în 1777 sau în 1779), fiind târnosită cu hramul în cinstea Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil. În ea s-a slujit cel puţin până la începutul anilor 30 ai secolului al XIX-lea, dar poate şi mai mult. Toate acestea le aflăm din cele mai timpurii surse documentare:

    Din anul 1813: „Lunca râului Ichel, satul Steţcani – biserica cu hramul în cinstea Sfinţilor Arhangheli – din lemn, într-o stare rea, dar înzestrată cu toate cele necesare pentru slujbă (veşminte, cărţi, icoane) – 1779”;

    Din anul 1820: „Ţinutul Orhei, satul Steţcani, cu hramul în cinstea Sfântului Arhanghel Mihail, din lemn, în stare bună, înzestrată cu vase liturgice, cărţi şi veşminte”;

    Din anul 1830: „Biserica Sfinţilor Voievozi, judeţul Orhei, satul Steţcani, construită în 1777, din lemn, cu clopotniţă din lemn”.

    Din datele prezentate mai sus reiese că încă în 1830 în satul Steţcani exista doar o singură biserică – a Sfinţilor Arhangheli (Voievozi), din lemn. Biserică din piatră la acea dată nu exista.

***

     Biserica din piatră din satul Steţcani a fost construită în perioada dintre anul 1831 şi anul 1856, dar în ce an anume nu se ştie, în special, din cauza lipsei de documente din perioada indicată.

    Cu toate acestea, în toate sursele istorico-arhivistice din a doua jumătate a secolului al XIX-lea – începutul secolului al XX-lea, apoi în toate sursele bibliografice (literatură publicată) de până la 1918 şi în perioada interbelică, se menţionează că data construcţiei bisericii din piatră este anul 1808 (o dată se indică şi anul 1818). Acest lucru nu-l putem explica în nici un fel, căci există datele veridice prezentate mai sus despre biserica de lemn.

    În documentele bisericeşti din diferiţi ani, începând cu anul 1856 se conţin următoarele informaţii:

    Conform datelor din anul 1856: „Biserica în cinstea Sfântului Arhanghel Mihail, judeţul Orhei, satul Steţcani, aparţine moşierului, locotenent Ivan Tiutiunov. A fost construită în 1808 datorită străduinţei  moşieriţei Zinovia Tiutiunov şi a unui sătean pe nume Nestor Hatman. Edificiul este din piatră, cu o clopotniţă aparte pe patru coloane; biserica este acoperită cu şindrilă. – Pământul pentru personalul slujitor al bisericii (33 desiatine) a fost măsurat de către inginerul cadastral de la Orhei pe nume Rosiţchii şi întocmit planul la 3 octombrie 1856”.

     Conform datelor din anul 1860: „Biserica în cinstea Sfântului Arhanghel Mihail, judeţul Orhei, satul Steţcani, aparţine moşierului Alexandru Titunov. – A fost construită în 1818 datorită străduinţei  moşieriţei Zinovia Titunov şi a unui sătean pe nume Nestor Hatman. Edificiul este din piatră, cu o clopotniţă aparte pe patru coloane din lemn; biserica este acoperită cu şindrilă”.

    Conform datelor din anul 1871: „Biserica în cinstea Sfântului Arhanghel Mihail, judeţul Orhei, satul Steţcani, aparţine moşierului Vasile Fiodorovici Cucicov. A fost construită în 1808 datorită străduinţei  moşieriţei Tiutiunov şi a unui sătean pe nume Nestor Hatman. Edificiul este din piatră, cu o clopotniţă aparte pe patru coloane din lemn; biserica este acoperită cu şindrilă”.

     Conform datelor din anul 1916: „Satul Steţcani, judeţul Orhei – Biserica a fost construită în 1808 datorită străduinţei unui sătean pe nume Nestor Gatman. Edificiul din piatră, cu o clopotniţă din lemn deasupra pridvorului. Este tencuită în interior şi exterior. Este acoperită cu tablă de metal. Acoperişul este vopsit în culoarea verde cu vopsea pe bază de ulei. Are un singur prestol în cinstea Sfântului Arhanghel Mihail. Ziua hramului – 8 noiembrie. Tainele şi ierurgiile sunt săvârşite de clerul bisericii satului Micleşti. Curtea bisericii este îngrădită cu gard: o jumătate din piatră, altă jumătate din nuiele. Este casă parohială, acoperită cu oale. În afara satului, la 200 stagii de biserică este cimitirul. Lungimea cimitirului – 360 stagii, lăţimea – 270. Cimitirul este îngrădit cu gard de nuiele. Cimitirul este pe pământul lui Petru Vasilevici Cucicov; este îngrijit. Există din 1813”.

    Din aceste date reiese că la început clopotniţa din lemn era separată de edificiul bisericii, dar după reparaţia din 1880 ea fost înălţată, tot din lemn, deasupra pridvorului bisericii. În această formă biserica s-a păstrat până în a doua jumătate a secolului al XX-lea, aşa cum o găsim şi într-o fotografie, unica care s-a păstrat până astăzi.

    Izvoarele bibliografice ne dau despre tema noastră următoarele informaţii:

    „Satul Steţcani – Biserică din piatră în cinstea Sfântului Arhanghel Mihail, construită în 1808 graţie străduinţelor unui sătean pe nume Nestor Gatman. Planul arhitectural sub formă de stea. Clopotniţa din lemn”. /1910/;

     „Micleşti…; sat alăturat Steţcani cu interesanta biserică Sfântul Arhanghel Mihail, la 1 km, zidită la 1808, de locuitorul Nestor Hatman, în formă de stea”. /1922, 1930/;

    „Biserica de piatră cu hramul Sfântul Arhanghel Mihail din Steţcani a fost ridicată în 1808, cu sprijinul credinciosului Nestor Gatman, din localitate. Sfântul locaş a fost construit în formă de stea. Alături de biserică se află o clopotniţă din lemn. În anul 1888, în Steţcani a fost construită o nouă biserică”. /2001/

    În „Registrul monumentelor Republicii Moldova, ocrotite de stat”, zona de centru, raionul Criuleni, sub nr. 361 este: „Steţcani – biserica Sfântul Arhanghel Mihail – 1808 – monument de arhitectură de importanţă naţională”.

    Ce se înţelege prin planul în formă de stea acum este greu de spus, căci fotografia păstrată nu ne arată biserica în ansanblu, ci doar faţada pridvorului şi a clopotniţei.În ce priveşte datele istorice care sunt prezentate în publicaţia din 2001, ele trebuie considerate ca eronate.Biserica cu hramul Sfântul Arhanghel Mihail fost în elevaţie până în zilele noastre, iar în ultimii ani pe acelaşi loc a fost construită o nouă biserică din piatră.

Preoţii

    Dintr-un extras al Dicasteriei duhovniceşti exarhale din Chişinău de la 30 ianuarie 1820 aflăm:

I. Satul Steţcani, ţinutul Orhei, biserica cu hramul în cinstea Sfântului Arhanghel Mihail, din lemn, în stare bună, înzestrată cu toate cele necesare pentru cult; în parohie sunt 86 de gospodării, 201 de bărbaţi, 175 de femei, în total 376 de persoane. Personalul bisericii: preoţii Nestor Parfenii (64 ani), Ioan Parfenii (39 ani), dascăli (cântăreţ): Ilie Chiriţa (30 ani), Ananii Parfenii (32 ani);

    II. Protoiereul Stavrachie Costin a raportat că ambii preoţi Nestor şi fiul lui Ioan nu pot săvârşi servicii divine. Primul de opt ani nu mai slujeşte avânt auzul şi vederea foarte slabe, iar al doilea Ioan suferă de epilepsie;

    III. Dascălul Ilie Chiriţa propus pentru a fi hirotonit preot pe seama bisericii Sfântului Arhanghel Mihail citeşte şi scrie bine, comportamentul moral este la nivel, este căsătorit, are copii: Constantin de 4 ani şi Ioan de un an.

    Acest extras ne permite să aflăm cine au fost preoţii slujitori încă de la începutul secolului al XIX-lea.

    Până în 1820 a slujit preotul Nestor Parfenii, născut în 1755. Nu se ştie cât timp a slujit la Steţcani, dar după toată probabilitatea, o perioadă îndelungată. La începutul anului 1820 este pensionat. Până în 1830 a slujit şi preotul Ioan Parfenii, fiul părintelui Nestorie, născut în 1780.

    Din 1820 a slujit şi preotul Ilie Chiriţă, născut în 1789, a fost dascăl la biserica din Steţcani, apoi la 4 februarie 1820 a fost hirotonit de episcopul Dimitrie Sulima. În 1830 era încă preot la Steţcani, dar până în ce an nu ştim.

    Pentru perioada 1830-1856 nu avem documente despre biserica din Steţcani, de aceea nu ştim nimic nici despre preoţii ce au slujit.

    Din 1856 până în 1859 a slujit preotul Simeon Blanari, născut în 1824, fiu de dascăl, la Seminar nu a învăţat. La 5 martie 1840 a fost numit pălămar la biserica din Hîrtopul Mare, judeţul Orhei; la 8 mai 1846 a primit binecuvântare la stihar; la 23 decembrie 1854 a fost hirotonit în treapta de diacon pe seama bisericii din Maşcăuţi, judeţul Orhei; la 14 octombrie 1856 a fost hirotonit în treapta de preot pe seama bisericii din Steţcani; la 28 august 1859 a fost transferat la biserica din Işnovăţ.

    Din 1860 până în 1864 a slujit preotul Constantin Catîreu, născut în 1826, fiu de dascăl, la Seminar nu a învăţat. La 22 martie 1850 a fost numit pălămar la biserica din Railianca, judeţul Akerman; la 22 iunie 1851 a fost hirotonit în treapta de diacon pe seama bisericii din Rîşcova, judeţul Orhei; la 22 octombrie 1857 a fost hirotonit în treapta de preot pe seama bisericii din Zgardeşti, judeţul Iaşi; la 1 octombrie 1860 a fost transferat la biserica din Steţcani; la 28 ianuarie 1864 a fost transferat la biserica din Marcăuţi.

    Din 1864 până în 1871 din nou a slujit preotul Simeon Blanari, transferat înapoi de la Işnovăţ (la 27 ianuarie 1864), iar 20 ianuarie 1871 acesta iarăşi este transferat la Işnovăţ.

    În octombrie 1872 parohia Sfântul Arhanghel Mihail din Steţcani a fost comasată cu parohia vecină Micleşti. De la această dată timp de 85 de ani preoţii de la Micleşti au deservit şi pe credincioşii din Steţcani, săvârşind slujbe în biserică doar la sărbătorile mari. Aceştia au fost: preotul Gheorghe Rejepa (1872-1899); preotul Constantin Vasilev (1899-1912); preotul Nicolae Mani (1912-1960).

    În timpul celei de a doua conflagraţii mondiale la Steţcani a slujit ca paroh preotul Constantin Pîrvu (1942-1944), care însă odată cu întoarcerea autorităţilor sovietice s-a refugiat în România.

    În 1958 autorităţile publice locale au închis biserica din Steţcani, dând încăperea colhozului care a transformat-o în deposit, care cu timpul, nefiind îngrijită, a ajuns într-o stare avariată. Astfel, prin anii 1990-1991 creștinii satului au hotărât să demoleze clădirea, iar pe acel loc să zidească o altă biserică mai încăpătoare.

    În anii 1992-1998 parohia a fost deservită de preotul Ioan Gangan, paroh al bisericii cu hramul ,, Sf. Ier. Spiridon’’ din satul vecin Miclești. Din 1998-2003 au slujit mai mulți preoți, printre care putem menționa pe Ceban Veaceslav, Rotaru Nicolae, Condrea Victor ș.a. Din 5.09.2003 paroh a fost numit prot. Alexandru Parasii care a adus un aport considerabil la înflorirea parohiei.

Sfințirea bisericii, 2009

* * *

Sfințirea prestolului, 2007.

     Satul Răculești dispunea deja de o biserică din lemn cel puțin din secolul al XVIII – lea, astfel prima mențiune datează cu anul 1796. Către anul 1812 documentele de arhivă ne informează: «Satul Răculești – biserica cu hramul «Adormirea Maicii Domnului» – construită din lemn, se află în stare rea. Este îndestulată cu veșminte, icoane și cărți.». Necătând la aceasta, biserica va mai deservi credincioșii peste trei decenii, până la zidirea unei noi biserici din piatră.

       Biserica din piatră a fost zidită în anul 1845 și ctitorită de săteni: «Biserica este zidită din piatră; clopotnița situată deasupra pronaosului este la fel din piatră și se află într-o legătură cu biserica. Are un prestol în cinstea Adormirei Maicii Domnului. Sărbătoarea hramului este pe 15 august.».  Acoperișul la început a fost montat din șindrilă (drancă).

    O reparație mai amplă, nesocotind cele curente (p. e. în anul 1867 biserica a fost tencuită și vopsită în interior și exterior), s-a efectuat în vara anului 1899. Acoperișul vechi a fost schimbat pe unul nou din tablă zincată, la fel au fost schimbate podeaua și ferestrele, biserica a fost tencuită și vopsită integral. Devizul de cheltuieli a constituit 1150 de ruble (o sumă destul de impunătoare în acele timpuri).

    La începutul anilor 1960, la indicația autorităților comuniste, biserica a fost demolată până la temelie. Pe fundamentul vechi al bisericii în anul 1972 a fost construit un magazin alimentar, care cu timpul s-a dovedit a fi nerentabil, astfel în 1982 este închis și transformat ulterior într-un depozit. În anul 2000, la decizia autorităților publice locale, clădirea a fost amenajată ca un micuț lăcaș de rugăciune. Și dacă până atunci vechea cladire, aflată într-o stare deplorabilă, nu interesa pe nimeni, de ea imediat și-au adus aminte. Astfel, tovarășul Grigore Mustea, președintele Cooperativei de Consum Criuleni (ConsumCoop), a propus credincioșilor să-și răscumpere micuța biserică, achitând o sumă de 30 000 lei (o sumă enormă pentru un sat mic), iar părintele Ioan Pîrlog era adeseori amenințat cu judecata. Cu greu s-au adunat banii și clădirea, în sfârșit, a fost răscumpărată.

    La decizia enoriașilor în anul 2003 vechea clădire a fost aproape integral demolată, iar pe fundamentul vechi al bisericii s-a zidit una nouă. Tot satul, de la mic la mare, au sărit în ajutor. Așa au fost construite noua biserică, casa parohială și săpată fântâna.

    Biserica a fost sfințită pe data de 19 septembrie 2009 de către Înalt Prea Sfințitul Vladimir, Mitropolitul Chișinăului și al întregii Moldove.

 

Preoții slujitori:

     Până în anul 1843 a slujit părintele Vasile Purcel (presupunem că anume el a fost inițiatorul construcției unei noi biserici din piatră, deși a decedat până la demararea lucrărilor).

    Din anul 1843 – părintele Grigore Clementie Baltaga. Născut în anul 1805, fiu de preot, nu a învățat la seminar. La 13 ianuarie 1831, conform cererii depuse, prin decretul Consistoriului Duhovnicesc din Chișinău a fost numit în funcția de dascăl pentru biserica «Adormirii Maicii Domnului» din s. Răculești, județul Orhei. La 30 iunie 1837 a fost hirotonit preot de către Prea Sfințitul Dmitrie, Arhiepiscop de Chișinău și Hotin, pentru biserica «Sf. M. Mc. Gheorghe» din s. Camencea, jud. Orhei. Pe 22 aprilie 1843 a fost transferat către biserica din s. Răculești, jud. Orhei. În anul 1860 a fost decorat cu Medalia de bronz pe panglica Sf. Apostol Andrei (în timpul păstoriei sale s-a construit biserica din piatră).

    Din anul 1865 – părintele Iacob Ioan Caisîn. S-a născut în anul 1840, fiu de preot. După absolvirea cursului deplin al Seminarului Duhovnicesc din Chișinău, la 15 august 1865, a fost hirotonit preot de către Prea Sfințitul Antonie, Arhiepiscop de Chișinău și Hotin, pentru biserica din s. Salcia, jud. Soroca. La 17 decembrie aceluiaș an a fost transferat catre biserica din s. Răculești, jud. Orhei. La 4 noiembrie 1847, pentru activitate sârguincioasă, a fost decorat cu dreptul de a purta nabedrenic, iar în 1872 a fost menționat cu Diplomă Arhierească (fiul mai mare Ioan, născut la 15 mai 1866, după absolvirea Seminarului Duhovnicesc din Chișinău, a fost hirotonit preot pentru biserica din s. Coșernița, unde a slujit Domnului anii 1899 – 1917).

     Din anul 1888 – părintele Grigore Teodor Gobjila. S-a născut la 10 ianuarie 1865 în s. Negureni, jud. Orhei, fiu de preot. A absolvit cursul deplin al Seminarului Duhovnicesc din Chișinău în anul 1886; la 20 septembrie 1886 a fost numit profesor la Școala Monahală din mănăstirea Hâncu. La 20 noiembrie 1887 a fost hirotonit diacon, la 21 noiembrie – preot pentru biserica «Sf. Ier. Nicolae» din s. Mana, jud. Orhei; la 22 decembrie 1888 a fost transferat în s. Răculești, jud. Orhei. În anul 1894 a fost decorat cu dreptul de a purta nabedrenic, în 1902 – cu camilavcă, în 1915 – cu cruce de aur de la Sf. Sinod. Anii 1930 părintele Grigore a rămas în parohie, astfel slujind aici Domnului peste jumătate de secol.

    Din anul 2001 preot paroh a fost numit părintele Ioan Pîrlog, care a reușit împreună cu enoriașii să construiască o nouă biserică și casa parohială.

 

Istoria bisericii cu hramul «Minunea Sf. Arh. Mihail» din satul Bălășăști, raionul Criuleni.

    Biserica din lemn cu hramul «Minunea Sf. Arhanghel Mihail» din satul Bălășăști a fost construită în anul 1803 cu stăruința enoriașilor: «Biserica este din lemn,  la fel clopotnița, care este separată și situată pe 4 bârne de lemn, acoperită cu șindrilă. Îndestulată cu obiecte de cult». Această biserică a funcționat până la mijlocul anilor 1860, fiind închisă. Dar deja  către sfârșitul anilor 1850 biserica nu avea paroh, ci doar un pălămar, pe dl Gheorghe Lup Madan.

    Biserica din piatră a fost construită în anul 1900 de către enoriași și cu sprijinul boierului din s. Onițcani dlui Vasile Ioan Corețchi: « Сlădită din piatră, într-o legătură cu clopotnița, acoperită cu tablă zincată. Prestolul în numele Sf. Arhistratig Mihail. Sărbătoarea hramului este pe 6 septembrie».

    După închiderea bisericii din lemn, satul Bălășești a fost alipit către parohia satului Răculești, până în anul 1940, necătând la faptul că din 1900 s-a construit biserica din piatră, care n-a dispus de cler. Acest fapt este menționat în toate documentele de arhivă: « Сler nu are. Anexată bisericii «Adormirea Maicii Domnului» din satul Răculești».

    Prin anii 1960, la indicația autorităților comuniste, biserica a fost complect demolată. Ea se afla pe teritoriul cimitirului actual, astăzi alături de acel loc a fost construită o mică casă parohială.  

    La începutul secolului al XIX-lea în sătucul Paşcani din ţinutul Orhei, deja, exista o biserică de lemn cu hramul „Sfântul Ierarh Spiridon, făcătorul de minuni”, construită după toată probabilitatea încă în secolul al XVIII-lea, căci, din unele surse documentare aflăm că în 1805 starea ei era nu prea bună, adică din cauza timpului şi a vechimii.

    La acel moment otcina sătucului Paşcani era în proprietatea lui Iordachi Rusu, care se trăgea dintr-o veche dinastie de boieri moldoveni Carp-Rusu, reprezentantul cel mai cunoscut în Basarabia în acele timpuri, fiind Ianco Rusu, tatăl scriitorului Aleco Russo. De asemenea, aceştia erau strâns înrudiţi cu  familia boierească a Donicilor, care la fel aveau în proprietate mai multe otcine din ţinutul Orheiului.

    Paşcanii era o localitate foarte mică, în 1817 aici trăiau doar 50 de locuitori, dintre care inclusiv: preotul, dascălul şi doi pălămari. În 1860 aici se numărau 7 gospodării cu 68 de locuitori, iar în anii 1880 – 11 gospodării şi 106 de locuitori.

    Biserica din piatră din Paşcani, ţinutul Orhei a fost construită în 1850 din banii Sofiei Russo, proprietara de atunci a otcinei Paşcani. Biserica a fost sfinţită cu hramul „Sf. Sofia”. Separat de locaşul de cult a fost construită o clopotniţă în două niveluri. Fără a cunoaşte data construcţiei, un cercetător ar putea spune cu o mare precizie că biserica din Paşcani a fost construită la mijlocul secolului al XIX-lea, deducând această concluzie anume din tipul arhitectural, propriu mai multor locaşuri din Basarabia în această perioadă, construite în stilul neoclasicismului rus. Plăcută în interior, ea se deosebeşte printr-o frumoasă şi originală faţadă, soluţionată prin portic cu atic de configuraţie plastică complexă şi 4 coloane de ordin toscan, distinct percepute pe fondalul lojei aprofundate. Elementele neoclasiciste poartă un caracter liber şi creator. Scara ordinului arhitectural al porticului se caracterizează prin particularităţi specifice: diametru original al coloanelor, originalitate a intercolumniului, şir metroritmic, proporţii originale.

    În documentele Consistoriului duhovnicesc al Eparhiei Chişinăului se prevedea pentru biserica din Paşcani un post de preot, unul de dascăl şi unul de pălămar.

     În 1960 biserica din Paşcani a fost închisă.

În anul 1989, când în societate se începea perioada renaşterii spirituale, la cerinţa creştinilor, biserica a fost redeschisă, din iniţiativa sârguincioaselor Anisia Tisevici, Ana Muntean şi regretata Maria Lucaşenco. După atâţia ani de încercări şi batjocură, uşile bisericii s-au redeschis, sunând prin clopot glasul Domnului „Veniţi, creştini, la cina mea”. Creştinii satului și împreună cu Directorul general actual al Institutului de cercetare a Porumbului şi Sorgului, dl Vasile Micu, care a contribuit la reconstrucţia bisericii, dând pentru reparaţia ei ajutor material circa 50 mii ruble, astfel, făcându-se reparaţie capitală atât în interior, cât şi în exterior.

     Pe data de 8 noiembrie 1990, de hramul satului, biserica a fost sfinţită cu binecuvântarea PS Vladimir, atunci episcop al Chişinăului şi al Moldovei, de către un sobor de preoţi, în frunte cu prot. mitr. Vitalie Roşca, pe atunci secretar eparhial.

Preoții

    Datele documentelor de arhivă despre preoţii care au slujit la Paşcani sunt foarte lapidare. Acest lucru se explică şi prin faptul că aici în decurs de mai mulţi ani postul de paroh a fost vacant: parohia era mică, locuitorii nu aveau posibilitatea să acorde o întreţinere decentă a unui preot, iar proprietarii otcinei (boierii) nu acordau vre-un ajutor esenţial. Astfel, în aceste perioade, necesităţile religioase ale credincioşilor erau satisfăcute de preoţii din localităţile vecine.

    În 1818 la Paşcani slujea preotul Vasile Cuşac. Aceste este menţionat într-un document din 18 februarie 1818, în care el împreună cu starostele Arhip Luca raportau Consistoriului că în noaptea  16/17 februarie biserica „Sf. Spiridon” din Paşcani a fost prădată.

     În 1850 slujea preotul Ioan Porosecea, despre care se cunoaşte doar că după moartea lui a rămas preoteasa văduvă Anastasia Grigorevna.

    În 1856-1857 slujea preotul Ignatie Ioan Parfenev, născut în 1811, fiu de diacon, la Seminar nu a învăţat. La 1 aprilie 1856 a fost hirotonit preot pentru biserica din Paşcani de episcopul Irinarh. La 10 martie 1857 a fost transferat la biserica Sf. Arh. Mihail din Jevreni.

     În anii 1860 postul de preot paroh era vacant. În statele bisericii erau însă dascălul Pantelimon Croiştorean şi pălămarul Gheorghe Harghel.

    În anii 1870 deservea preotul Chiril Mihalevici din s. Loganeşti, dascăl era Feodor Malaneţchi. Din documente aflăm că preotul trăia în Loganeşti, iar dascălul în casa parohială din Paşcani. Date arhivistice despre perioada 1880-1920 nu sunt.

     În 1922-1933 şi anii următori deservea preotul Vladimir Caminschi din Loganeşti.

     În 1948 paroh era protoiereul Nicolae Scaleţchi, la 27 aprilie 1948 el a înregistrat biserica cu hramul „Sf. Dumitru” din Paşcani, r. Criuleni şi a  încheiat un contract cu Comitetul executiv al Sovietului deputaţilor poporului din Criuleni (aşa cum cerea legea la acea vreme) privind permisiunea de a se folosi de clădirea bisericii (considerată a statului).

     În 1950 deservea preotul Epifanie Teodor Rusu din Zăciana, născut 1916 în Coşerniţa, a absolvit şcoala de cântăreţi.

     Din 1990 paroh a fost numit regretatul preot Ion Suvac, care a slujit până la sfârşitul anului 1995.

     La 15 ianuarie 1996, cu binecuvântarea ÎPS Vladimir, Mitropolitul Chişinăului şi al întregii Moldove, paroh al bisericii „Sf. M. Mc. Dumitru” din Paşcani a fost numit preotul Gheorghe Butnaru. Pe parcurs s-au făcut multe lucrări. În vara anului 2005 s-a făcut reparaţie în interiorul bisericii cu contribuţia creştinilor din sat, a primăriei  şi a agenţilor economici din teritoriu, cărora le aducem sincere mulţumiri. Sunt creştini cu suflet mare, care iubesc podoaba casei Domnului, împodobind-o cu icoane, candele, veşminte şi alte daruri.

    Duminică de duminică creştinii păşesc pragul bisericii, aprinzând lumânări pentru a cere putere, răbdare şi bunăvoire, aici e colţişorul Raiului, spre ea duce drumul dragostei şi al iertării. Ei intră cu o mare bucurie şi nerăbdare în corabia mântuirii, pentru a fi salvaţi de valurile tulburate şi vânturile dinafară. Biserica este lăcaşul sufletelor noastre, să intrăm în ea cât mai des, pentru ca viaţa s-o petrecem într-o deplină sănătate sufletească şi trupească.

Sfințirea bisericii, 2006

* * *

Prima biserică din satul Oniţcani, despre care avem date de arhivă datează din 1797. Ea a fost construită din lemn din jertfele enoriaşilor, în 1831 restaurată, în 1871 a fost montat un iconostas nou, în interior era tencuită, acoperişul înnoit în 1864 era din şindrilă. Hramul bisericii era în cinstea Arhanghelului Mihail. În 1907, atunci când în Oniţcani era deja construit un locaş din piatră, biserica din lemn a fost demolată. La 21 iulie 1907 Consistoriul duhovnicesc din Chişinău a emis, în acest sens, următoarea hotărâre: „Se permite demolarea clădirii de lemn a bisericii vechi din Oniţcani, prestolul în timpul cântării de psalmi să fie ars, iar cenuşa să fie aruncată în apă curgătoare; pe locul prestolului de construit ceva nu prea mare din piatră; lemnul bisericii demolate, care va fi bun, să fie folosit pentru îngrădirea locului care îl ocupă biserica, iar celălalt să fie folosit pentru coacerea prescurelor”. Hotărârea a fost aprobată la 1 august de episcopul vicar Arcadie Filonov (1887-1907) şi a început să fie executată începând cu 8 august 1907. S-a păstrat şi o fotografie a bisericii de lemn, care însă din cauza vechimii nu este prea clară, deşi ne dă totuşi o anumită imagine despre formele ei arhitecturale.

    Locaşul de cult care se înalţă astăzi în satul Oniţcani a fost construit în 1892. Din datele de arhivă aflăm că „construirea bisericii de piatră a fost începută la 24 iunie 1888 şi târnosită la 25 mai 1892 de către episcopul Isaachie Polojenski (1891-1892). Construcţia a fost ctitorită de proprietarul de pământ în Oniţcani, moşierul Nicolae Zagura, împreună cu soţia sa Zinovie şi de comunitatea sătească Oniţcani. Locaşul este încununat cu cinci cupole din piatră, dintre care cel din mijloc este cel mai mare şi este străpuns de ferestre; clopotniţa unită cu întregul clădirii are forma acoperişului ascuţită; acoperişul este din tablă metalică. Prestolul este unul în cinstea Arhanghelului Mihail. Hramului este în ziua Pogorârii Sfântului Duh asupra Apostolilor”.

   Prima reparaţie a fost efectuată în 1899 din banii ctitorului bisericii moşierul N. Zagura. În 1908 a fost din nou reparată din banii moşierului A. Sinadino (moştenitorul familiei Zagura). În 1913 acoperişul şi cupolele au fost vopsite cu culoare verde.

    În 1942 era preconizată o nouă reparaţie capitală (biserica suferise din cauza politicii antibisericeşti promovate de către autorităţile sovietice în 1940-1941 şi din cauza cutremurului din 1940), a fost întocmită o smetă (deviz de cheltuieli) detaliată (o găsim în documentele de arhivă), dar în ce măsură această reparaţie a fost realizată nu ştim.

    Biserica a fost închisă în 1956 de către autorităţile sovietice. Locaşul a stat o perioadă pustiu, până când în 1979 s-a hotărât să fie transformat în muzeul satului. Icoanele şi tot ce s-a mai găsit prin biserică a fost ars, s-a făcut o anumită reparaţie în exterior şi interior, pereţii interiori au fost văruiţi, pe cupolă a fost reprezentată o scenă mare „Hora celor cincisprezece republici unionale”.

    În documentele de arhivă există şi anumite date despre preoţii care au slujit în parohia Oniţcani. În 1813 aflăm că erau doi preoţi: Constantin şi Bartolomeu.

     În perioada 1832-1866 la Oniţcani a slujit preotul Ieremia Popovici, născut în 1800, fiu de preot, în Seminar nu a învăţat, la 12 mai 1832 a fost hirotonit în treapta de preot pe seama parohiei Oniţcani de către ariepiscopul Dimitrie Sulima (1821-1844). A avut două fiice: Elizaveta şi Ecaterina.

     În perioada 1840-1865 a slujit şi preotul Grigorie Iacob, născut în 1807, fiu de preot, în Seminar nu a învăţat. La 13 ianuarie 1831 a fost numit prin hotărârea Consistoriului duhovnicesc din Chişinău dascăl în biserica din Vadul-lui-Vodă, la 26 februarie 1836 a fost transferat ca dascăl la Oniţcani. La 30 martie 1840 a fost hirotonit preot pe seama parohiei Oniţcani. A avut un fiu – Gheorghe, care în perioada 1865-1909 a slujit în parohia tatălui, la Oniţcani. S-a născut în 1841, în 1865 a absolvit Seminarul duhovnicesc din Chişinău. La 19 septembrie 1865 a fost hirotonit în treapta de preot pe seama parohiei Oniţcani în Catedrala din Chişinău de către episcopul Antonie Şokotov (1858-1871). La 3 noiembrie 1873 arhiepiscopul Pavel Lebedev (1871-1882) l-a numit paroh al bisericii din Oniţcani. La 4 octombrie 1888 arhiepiscopul Serghie Leapidevski (1882-1891) l-a numit blagocin al plasei Orhei. Soţia – Alexandra era fiica preotului Ilarion Barbosa. A avut un fiu – Nicon.

    Până în 1866 în statele de clerici ai parohiei Oniţcani erau două locuri. Atunci când preotul Ieremia Popovici s-a îmbolnăvit grav, el s-a adresat Consistoriului cu un demers de transfer a ginerelui lui (preotul Mihail Miţula din Zaicana) în locul său de preot la Oniţcani. Dar în acelaşi timp preotul Gheorghe Iacob a scris Consistoriului că parohia Oniţcani este săracă şi că cu greu ar întreţine un preot, nu tocmai doi. Ca urmare Consistoriul a hotărât la 12 decembrie 1866 ca la Oniţcani să fie doar un preot.

    Din 1909 la Oniţcani a slujit preotul Nicon Iacob. Născut în 1867, a absolvit în 1891 Seminarul teologic din Chişinău, la 8 octombrie 1891 a fost hirotonit în treapta de diacon de către episcopul vicar Arcadie, iar la 17 octombrie 1891 în treapta de preot pe seama bisericii din Holercani. La 24 octombrie 1896 a fost numit director al şcolii parohiale din Holercani. La 4 august 1909 a fost transferat de către episcopul Serafim Ciceagov (1908-1914) la Oniţcani, unde el a slujit şi în perioada interbelică. După al II-lea război mondial se cunoaşte că în 1949 preot era Timofei Cibotaru.

    În 1989 biserica din Oniţcani a fost deschisă datorită străduinţelor prot. Teodor Tudorache, care a slujit până în 1994, când a trecut la Domnul. O perioadă scurtă a slujit preotul Victor Pleşca, apoi din 6.10.1994 a fost numit prot. Ioan Turuta, care slujeşte şi până în prezent. În perioada după 1994 s-a muncit mult în vederea renovării, restaurării şi amenajării sfântului locaş din Oniţcani, astfel încât astăzi această biserică prin formele sale arhitecturale este una din cele mai frumoase din raionul Criuleni.

Старинное молдавское село Охринча (иногда в документах именуемое так же Хоринча, Огринча) имело на своем долгом веку не одну церковь. Те сведения, которые зафиксированы в официальных церковных документах XIX столетия, отнюдь не являются исчерпывающими данными о церковных постройках в селе. Что происходило в давние времена – нам мало известно, поскольку о том мы можем судить лишь по частично сохранившимся письменным источникам.

     Так, например, в двух господарских грамотах за 1763 год упоминается священник села Охринча Енакий, у которого возникли спорные имущественные отношения (из за става) с резешами того же села.

     Что можно считать косвенным свидетельством того, что уже в 1763 году в селе Охринча существовала церковь, где служил оный священник. /Достаточно правомерно такое логическое предположение: ведь, если в селе был священник, значит, была и церковь.

     В одной из работ известного дореволюционного ученного архивиста и краеведа Халиппы И.Н., который пользовался недошедшими до нас церковными документами начала XIX века, содержатся следующие лаконичные сведения о церкви:

«с. Охринча – Сошествия Св. Духа – деревянная, посредственная; не достаточна ризами, иконами и книгами – 1805».

     Начиная с середины XIX века, в официальных церковных документах за разные годы фигурируют две даты постройки в селе деревянной церкви: «Церковь Св. Троицы построена в 1804 году тщанием помещика села Иоанна Кодрянула»; «Свято-Троицкая церковь построена в 1824 году тщанием помещика Кодряна».

     Заметим, что и в том, и в другом случае указывается один ктитор – Иоанн Кодрянул (Кодрян).

     Действительно, как следует из господарских грамот, в конце XVIII века частью вотчины Охринчи владел Ионица Кодрянул. Но к 1824 году, ни он, ни его сын Григорий уже не являлись владельцами вотчины, поскольку, примерно, с 1810-х годов владельцем вотчины Охринча был спатарь Панаит Казимир, а затем его родственник Георгий Казимир.

     К тому же, если сопоставить вышеприведенные сведения Халиппы со сведениями церковных документов середины XIX века, то можно отметить два важных отличия. Так, если у Халиппы церковь просто деревянная, то впоследствии, абсолютно во всех документах подчеркивается, что церковь «…зданием деревянная, на каменном фундаменте…»; а также, что церковь во имя Сошествия Св. Духа стала Свято-Троицкой.

     Этому могут быть два объяснения: либо в 1824 году в селе была построена на том же месте новая церковь; либо старая деревянная, постройки 1805 (или 1804) года, церковь Сошествия Св. Духа претерпела капитальный ремонт с укреплением конструктивной основы постройки (подведение каменного фундамента) и затем, по неизвестной нам причине, была переосвящена в храм Св. Троицы. Как бы то ни было, но к концу XIX века в церковных документах окончательно утвердилась одна датировка постройки церкви – 1824 год. А к ней уже был приписан ктитор предшествующей Святодуховской церкви, построенной в 1805 (или 1804) году. Что как раз и может говорить о своеобразной преемственности построек, то есть о том, что более ранняя церковь была скорее всего капитально перестроена и расширена, вероятно, со смещением места святого престола (по этой причине, возможно, храм и был переосвящен).

    В 1837 году на средства тогдашнего помещика села Охринча, титулярного советника Георгия Казимира в Свято-Троицкой церкви был установлен новый иконостас, о чем свидетельствуют историко-архивные документы (прошение помещика, резолюция Архиепископа Димитрия и рапорт Благочинного Оргеевского уезда о совершении освящения иконостаса 12 декабря 1837 года).

    В 1855 году, на средства наследников помещика Иоанна Георгиевича Андрианова, был произведен капитальный ремонт Троицкой церкви – укрепление здания с помощью своеобразных каменных подпорок – трех контрфорсов («…а перецилор с-ау фэкут трей проптиторий де петре…»), что позволило зданию простоять еще много десятилетий. Тогда же, церковь и колокольня были перекрыты новой шиндрелью (деревянный материал типа гонта).

    В 1880-х годах на средства местного помещика Константина Андрианова была произведена замена деревянного покрытия церкви на металлическое (оцинкованная жесть).

    К 1916 году церковь дошла не в лучшем техническом состоянии: «Церковь построена в 1824 году тщанием помещика Кодряна, месяц и день ея освящения не известны. Зданием деревянная, на каменном фундаменте, с отдельною колокольнею на четырех столбах; ветхая, дала сквозные трещины и немного наклонилась в сторону, покрыта железом. Ветхость ея не может быть устранена и к постройке новой церкви никаких мер не принимается. Ограда каменная, прочная; сторожки нет. Престол в ней один во имя Св. Троицы и престольный праздник совершается раз в год.

    Причта при сей церкви, как приписной, не полагается, ею заведуют причт церкви с. Круглик. Богослужение совершается поочередно: в главной и в приписной.»

    Однако, в 1924 году не было отмечено какого-то кардинального ухудшения состояния постройки: «Ohrincea, jud. Orhei – Biserica Sf. Treime zidită la anul 1824. În catagrafia bisericilor de la 1812-13 biserica se pomeneşte ca zidită la 1805». «Biserica are forma carabiei dreptunghiulare, şi este construită din nuele şi stuf, lipite cu lut şi acoperite pe dinafară cu scândure. Pereţii sunt susținuți de trei contraforturi de piatră. Ferestrele mici, aşezate sus, ca la bisericile vechi moldoveneşti, aruncă puțină lumină înlăuntru. Biserică a fost renovată cu mai multe icoane vechi cu inscripţii moldoveneşti.»

    Троицкая церковь в селе Охринча Криулянского района была закрыта для богослужений в 1957 году; после закрытия здание несколько лет пустовало и предназначалось под колхозный склад, что, безусловно, катастрофически сказалось на состоянии церкви.

    В 90-ые годы прихожане решили полностью разобрать храм и на его месте построить новую, каменную церковь, которая была освящена в 1995 митрополитом Владимиром.

 

Приходские священники Свято-Троицкой церкви с. Охринча

 

    До 1873 года в селе Охринча существовал приход, как отдельная церковная административно-территориальная единица и, соответственно, при Троицкой церкви состоял причт из священника, дьячка и пономаря.

      В 1873 году, при перераспределении приходов в Кишиневской и Хотинской епархии, приход в с. Охринча был упразднен, а Троицкая церковь приписана к приходу соседнего села Круглик. Упразднение прихода, вероятно, произошло по причине малочисленности православного населения в селе Охринча и укрупнения прихода. В то время село Охринча состояло из 28 дворов, на которых проживали 219 человек: 112 мужчин и 107 женщин. Для сравнения – в селе Круглик тогда проживало 475 человек. С тех пор, православное население Охринчи окормляли священники Архангело – Михайловской церкви села Круглик.

     Лишь на короткий период, в 1942-1944 годах, приход в селе был восстановлен и при Троицкой церкви состоял священник с псаломщиком, которые в 1944 году эвакуировались в Румынию.

    Документы Экзаршеской Духовной Дикастерии и Кишиневской Духовной Консистории позволяют составить перечень священников (в хронологическом порядке), служивших в церкви села Охринча с 1812 по 1873 годы. Эти документально-достоверные сведения и легли в основу нижеследующего раздела справки.

    1810-1820гг.    –    о. Григорий  Самборский. О нем почти ничего неизвестно, кроме того, что он был дворянскогопроисхождения. Отец Григорий был крутого нрава и скор на расправу – чуть что, сам наказывал провинившихся, о чем свидетельствует жалоба дьячка Латоцкого, которого отец Григорий самолично побил за появление в церкви в нетрезвом виде. Такие же жалобы поступали и от сельчан, наказанных подобным же образом. Однако, при расследовании этих проступков, Духовная Дикастерия не усматривала в действиях отца Григория особой вины, к тому же жалобщики вскоре мирились со священником. Только благодаря таким сохранившимся документам и представилась возможность установить имя самого раннего (по времени) священника Троицкой церкви.

    С 1829г.- о. Стефан  Бутук. Род. в 1801г., сын священнический, в Семинарии не обучался;18 мая 1829г. рукоположен во священника к церкви с. Охринча, Оргеевского уезда10 сентября 1836г. назначен ЧастнымБлагочинным Оргеевского уезда.

    С 1848г.- о. Иоанн ( Иеремиевич ) Болдишор. Род. в 1817г., сын пономарский, в Семинарии не обучался; 5 марта 1838г. по указу Кишиневской Духовной Консистории определен дьячком к церкви с. Перены, Оргеевского уезда 2 августа 1845г. рукоположен во диакона к церкви с. Машкоуцы, Оргеевского уезда 22 августа 1848г. рукоположен во священника к церкви с. Охринча, Оргеевского уезда. 13 сентября 1861г. по указу Кишиневской Духовной Консистории за пьянство отрешен от места с запрещением Священнослужени и ношения рясы и послан на эпитимию в Сахарнянский монастырь.

    С 1866г.- о. Григорий ( Георгиевич ) Яков. Род. в 1807г., священнический сын, в Семинарии не обучался; 13 января 1831г. указом Кишиневской  Духовной Консистории определен дьячком к церкви с. Ваду-луй-Водэ, Кишиневского уезда 26 февраля 1836г. переведен дьячком к церкви  с. Оницканы, Оргеевского уезда 30 марта 1840г. рукоположен во священника к с. Оницканы, Оргеевского уезда в 1866г. переведен священником к церкви с. Охринча, Оргеевского уезда. Будучи в весьма преклонном возрасте, о. Григорий и завершил свое служение Церкви в Троицком храме, а псаломщик Михаил Кроишторян был переведен в 1873 году к Архангело – Михайловской церкви с. Круглик, где состоял вплоть до 1917 года.

    1942 – 1944гг  –  о. Иоанн  Сажин. Прослужил в Троицкой церкви около 2-х лет и  в 1944г. эвакуировался в Румынию.

    1991 – 2006 гг – о. Иоанн Шептелич, который с прихожанами построил новую, каменную церковь.

    С 2006 г. и по сей день настоятелем является прот. Дмитрий Марандюк.